Desfrâul birocratico-sexual-formă de oboseală națională

E din nou sezonul scandalurilor sexuale. După marii profesori de la celebra SNSPA, fiul fostului ministru, Tudorel Toader și primarul acela ”curajos” din Livezile sunt plimbați ca exponate într-un muzeu al rușinii, cu blur pe ochi și titluri roșii. Reporterii își țin respirația morală, prezentatorii își încordează sprâncenele „de ochii lumii”, iar nația își dă ochii peste cap, cu grația unei pisici plictisite.

E fascinantă coregrafia ipocriziei: indignarea se servește rece, cu subtitrări, apoi se evaporă înainte de publicitate. Toți știu cum stă treaba, dar nimeni nu spune asta cu voce tare — doar mimăm oroarea, ca să nu ne trezim că semănăm prea bine cu cei din ecran. Vorba unui hâtru de Facebook: ”… the pussy is never yours. Is just your turn!” România nu mai aruncă petale, ci suspine teatrale. Nimeni nu rostește adevărul, doar schimbăm canalul, ca pe o confesiune indecentă. Și poate că asta e pedeapsa vremurilor noastre: nu mizeria, ci kitsch-ul ei.

Uneori, cred că nu ne mai scandalizează nimic.

Doar ne exersăm grimasa.Primarul unei comune, - Livezile -, a postat, din greșeală, imagini indecente cu el și o angajată, în biroul său. România morală – ce expresie comică! – s-a aprins brusc, indignată, pudică și moralizatoare, ca o femeie care-și amintește brusc că poartă cruciuliță la gât, după ce-a dansat toată noaptea pe mese.

Nimic nou. Doar aceeași comedie colectivă în care toți se prefac că nu știu. Că n-au văzut. Că nu e chiar regula, ci excepția. Că nu există o întreagă specie de „asistente” cu CV-ul scris între două selfie-uri cu buze țuguiate și citate din Cioran; dar și studente, actrițe șamd, care n-au altă șansă la carieră decât făcând ”orice”, uneori chiar provocând. Și că primarul, profesorul universitar, deputatul, consilierul, ministrul- oricare dintre ei-ar fi un om moral, dacă nu l-ar trăda telefonul.

SUA se pregătește de o intervenție militară în Iran. Semne ale pregătirilor de forță și decizia evacuării cetățenilor străini

Frumoase și periculoase. Cum descriu legendele populare întâlnirea cu ielele

Ipocrizia e singurul domeniu unde suntem cu adevărat performanți. Am putea exporta morală, dacă am reuși să o ambalăm sub formă de minciună decentă.

De fapt, scandalul nici nu e despre sex, ci despre oglindă.  Despre cât ne sperie imaginea noastră, atunci când e prinsă fără filtru, fără costum, fără discurs. Despre cât de tare ne enervează adevărul banal: că puterea și sexul au fost întotdeauna fețe ale aceleiași monede…

În toată această indignare colectivă, pare să nu se observe tristețea scenei. Un birou plin de icoane, calculatorul guvernamental, sau universitar, ceva cărți, ustensile de scris, un pahar pentru apă și trupurile plictisite care se caută printre dosare și telefoane.

Nici măcar scandalul nu mai are pasiune.

E doar o formă de oboseală națională, în care și desfrâul pare birocratic. Pare că, în toată această indignare colectivă, nimeni nu observă tristețea scenei sexuale, care se repetă de ani și ani, de când Lumea. O lume vlăguită, nu pentru că e imorală, ci pentru că a pierdut chiar și grația păcatului. Trupurile nu mai ard, doar se folosesc. Nimeni nu mai roșește, nimeni nu mai tremură - nici măcar în fața greșelii. Totul e o rutină de carne, o negociere fără emoție, cu miros de toner și aer condiționat.

Mi-am amintit de o femeie care, cândva, mi-a spus că rușinea e forma supremă a eleganței. Atunci n-am înțeles. Acum cred că da. Ea se îmbrăca lent, aproape ritualic. Nu pentru că se temea să fie văzută, ci pentru că știa că intimitatea e ceva ce trebuie ascuns, ca o taină, nu arătat. N-a fost o sfințenie în gestul ei - era o decență a trupului, un fel de recunoștință față de moment.

În lumea de azi, totul e expus. Și cei care se prefac indignați nu fac decât să-și ascundă propria goliciune morală sub faldurile indignării. E un carnaval invers, în care rușinea a dispărut, iar ipocrizia a devenit uniformă de serviciu. Nu mai trăim în epoca desfrâului, ci în epoca nerușinării sterile - o lume fără pudoare, dar și fără pasiune. O lume care nu mai știe nici măcar să păcătuiască frumos.