În ultimele zile ale unui asemenea an, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluție (2334) în care condamnă operațiunea de colonizare (settlement) a teritoriilor palestinene ocupate, inclusiv Ierusalimul de Est. Rezoluția a putut fi adoptată pentru că Statele Unite nu și-au exercitat veto-ul – doar s-au abținut. Este pentru prima oară, după mulți ani, cînd America nu mai ține partea Israeului în Consiliu. O polemică încinsă a început între guvernul Netanyahu și administrația Obama, pe picior de plecare. S-au succedat multe declarații și cel puțin două discursuri memorabile atît prin logica argumentării cît și prin pasiunea rostirii: cel al lui John Kerry și cel al lui Benjamin Netanyahu, ambele rostite pe 28 decembrie.

Textul adoptat în Consiliul de Securitate spune negru pe alb că Ierusalimul de Est este o zonă ocupată și trimite direct la cea de-a IV-a Convenție de la Geneva privind protecția civililor în timp de război. În această Convenție se spune că ocupantul are obligația să nu disloce populații de pe/ pe teritoriul ocupat militar. Toată comunitatea internațională crede că operațiunile de colonizare israeliană a acestor teritorii violează direct această Convenție. Rezoluția Consiliului de Securitate nu introduce sancțiuni și nu este, conform Cartei ONU, obligatorie, dar statuează fără drept de apel că Israelul încalcă dreptul internațional colonizînd Ierusalimul de Est. Asta deschide calea unor procese internaționale pe care Israelul le va pierde (orice reclamant va invoca Rezoluția ca dovadă a încălcării legii internaționale, fără să mai fie el singur nevoit să convingă pe judecători de asta) și abia de atunci încolo lucrurile se vor complica și juridic și politic. Supărarea Israelului vine tocmai din anticiparea acestui gen de consecințe – se poate lesne ajunge la sancțiuni internaționale împotriva statului evreu.

Dar, dincolo de politică – dacă putem trece de ea în această situație – rezoluția întoarce cuțitul într-o rană deschisă: problema Ierusalimului. Pentru Israel, ideea că Ierusalimul, orașul în care evreii trăiesc de peste 3000 de ani, nu îi aparține decît parțial (iar Zidul de Est se găsește exact în partea care nu i-ar aparține) este de neacceptat. Sigur că în Ierusalim trăiesc de secole și arabii. Dar acolo se află și locurile sfinte ale creștinilor.

Locurile sfinte, de fapt, ridică tensiunea disputei. Trei mari religii regăsesc în vechiul Ierusalim, epicentrul sacrului: creștinii au acolo Sfîntul Mormînt, la doi pași evreii au Zidul de Est, rămășiță a celui de-al doilea Templu, iar musumlanii au, la alți doi pași, Moscheea Al Aqsa, construită lîngă Domul care acoperă stînca de pe care Profetul s-a ridicat la cer, însoțit de îngerul Gabriel. Ierusalimul este, cu adevărat, punctul 0 al omenirii! Buricul lumii! Pe aici lumea se hrănește cu Cer. Sensibilitățile legate de acest oraș sînt extrem de puternice. După cum vedem, ele nasc războaie.

O vedere simplistă ar spune că, de fapt, orașul e un fel de muzeu și nu merită să curgă sînge pentru o aglomerare de pietre cu semnificații istorice. Dar, o asemenea viziune ofensează miliarde de oameni și nu poate fi susținută. Ierusalimul nu este și nici nu cred că a fost vreodată o problemă de ordin rațional, ci una de inimă, de sens existențial. Ierusalimul nu este istorie, ci prezent continuu pentru miliarde de oameni. De aceea, soluțiile raționale (adică împărțirile ”asta-i a ta, asta-i a mea”) nu par nimănui acceptabile. Locurile sfinte ale fiecărei religii cer acces liber, dar și exclusiv – unul dintre paradoxurile Ierusalimului. De menționat că, deocamdată cel puțin, la această exclusivitate țin cel mai mult musulmanii. Pentru creștini, de pildă, nu e nici o problemă dacă vreun evreu sau vreun musulman intră în Biserica Sfîntului Mormînt, să vadă ce-i acolo. În moschee, însă, accesul este drastic restricționat pentru un ”infidel”. Cînd un premier israelian a forțat accesul pe esplanda moscheii, a izbucnit intifada…

Dar, cel mai rău lucru care se poate face acum, omenește vorbind, este să cîntărim vinovățiile istorice ale unei religii sau alteia în raport cu Ierusalimul. De asemenea, cel mai rău lucru care se poate face acum, politicește vorbind, este să sabotăm posibilitatea așezării la masa negocierilor de pace a israelienilor și palestinienilor. Și, cu recenta Rezoluție, cam asta se întîmplă. Palestinienii înțeleg bine că, prin victorii de etapă în foruri internaționale, vor obține ceea ce vor fără să fie nevoiți să cedeze ceva israelienilor. Iar acest ceva, oricît de banal pare, este simpla lor recunoaștere ca stat. Faptul că o întreagă comunitate internațională le dă palestinienilor, încet-încet, exact ce vor peste capul Israelului este o enormă greșeală.

Mă întreb: de cîți ani luminați și binecuvîntați vom avea nevoie ca să reparăm greșelile anului 2016?

Te-ar putea interesa și: