DANIEL CRISTEA-ENACHE: "Din ambiţiosul proiect derulat de către Dan C. Mihăilescu sub titlul „Literatura română în postceauşism“ (Editura Polirom), cel mai consistent şi mai bine articulat este volumul întâi."
Din ambiţiosul proiect derulat de către Dan C. Mihăilescu sub titlul „Literatura română în postceauşism“ (Editura Polirom), cel mai consistent şi mai bine articulat este volumul întâi. În „Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare“, scriitorincul se află, cum se spune, la el acasă. Continua absorbţie de trecut politic şi social are o miză de ordinul istoriei literare, dar şi una morală. Prin lectura atentă a operelor confesive devine posibilă reconstituirea unor epoci dispărute: cea interbelică, regretată amar, şi cea a comunismului autohton, postbelic, la care se priveşte înapoi cu mânie.
Deschizând jurnalul recent apărut al unei figuri de mult dispărute, criticul încearcă acel şoc al lucrurilor ţinute sub oboroc şi figurând, acum, ca inedite. El doreşte însă, pe lângă completarea subcapitolului de istorie literară şi politică, un impact mai profund al acestor pagini vechi în conştiinţa publicului de azi. Nu le-ar vrea aşadar terfeloage răscolite exclusiv de şoarecii de bibliotecă, ci pagini cu forţă de modelare spirituală.
Dan C. Mihăilescu vede în tradiţie ceea ce luăm, de fapt, cu noi din trecut; şi acest trecut devine important pentru el prin coeficientul său de exemplaritate şi actualizare. În pofida efortului de obiectivare, autorul are o asumată perspectivă de dreapta. De-o parte regăsim aşezarea, întocmirea, tradiţiile şi cutumele autohtone, etosul familiei, al muncii, al datoriei, într-un „bun autoritarism“. De partea cealaltă, descoperim structurile „străine firescului organic“, revoluţionarismul celor „sovietizaţi mintal“, trepăduşii partinici ridicaţi din fundul Văii.
Însă nu e destul să rediabolizăm un regim într-adevăr diabolic, cum a fost cel comunist, pentru a reumaniza climatul social şi sufletesc. Şi nici idilizarea compensativă a perioadei interbelice nu mi se pare o mostră de coerenţă. Între pasiunea declarată a criticului pentru generaţia ’27 şi creditul total acordat de el epocii în care aceasta s-a format, se naşte o dialectică inconfortabilă. Dacă totul era atât de bine întocmit în interbelic, de ce generaţia ’27 era furibundă împotriva acelei stări de lucruri? Unde-i eroarea?
Recomandările noastre
