O tristeţe uneori luminoasă, alteori lichidă curge din volumaşul epistolar „Cerşetorul de cafea“ (Editura Polirom), compus de Emil Brumaru din propriile scrisori trimise, în vara lui 1980, criticului Lucian Raicu.
Momentul în care le-am putut parcurge - iniţial în paginile „României literare“, de la începutul lui 2003 încoace, apoi între aceste coperţi de carte - vine cu nota sa melancolică, nostalgică. În acest sfert de veac, destinatarul a murit, expeditorul a îmbătrânit şi noi înşine nu mai suntem copiii care-am fost...
Dincolo însă de această retrospecţie, cu tonalităţile specifice, este ceva în poemele lui Emil Brumaru care impregnează şi scrisorile de aici: un lirism elegiac, o contrapondere la jubilaţia infantilă şi la frenezia sexualizantă adolescentină. Cu o margine în psihastenie şi alta în poezie, acest lirism iese din atmosfera târguşorului provincial, cu umanitatea văzută la scară, şi e „transportat“ ulterior în bagajele sufleteşti ale poetului oriunde acesta ajunge cu pasul. Sau cu versul.
Scriindu-i lui Raicu, după cum îşi propune, în fiecare dimineaţă, după consumarea ritualică a unei ceşti cu cafea, Brumaru suspendă sau pune între paranteze ceea ce îl incomodează, jenează, plictiseşte, irită, obţinând un interval de timp pur. În minutele şi orele epistolare, confesiunile şi văicărelile simpatice sunt o formă de expresie a artistului, desigur, neînţeles (colegul Mihai Ursachi strigă după el: „Poetul Bulion!“) şi căutând acel gust fin şi mintea analitică a marelui critic capabil să-l perceapă.
Şi fiindcă „andrisantul“ nu răspunde la scrisori, preferând să le citească şi să le depoziteze cu un zâmbet enigmatic, monologul ia locul dialogului, acesta din urmă devenind virtual. Sub unghiul moale al unei anumite priviri visurile „detracate“ ale fostului adolescent devin aproape suave, ca şi la oniricul Leonid Dimov. Ar vrea să mângâie la nesfârşit blana motanului Scămoşilă, ciorapii „lesbienei“ Nastasia Filippovna, ceaşca de teracotă galbenă cu cafea tare, samovarul cu ceai călduţ... În clipele lui de graţie senzorială şi lirică, deloc puţine, Emil Brumaru reuşeşte să mângâie poezia însăşi.