Virgil Nemoianu e pe bună dreptate un adversar al teoriei „obligatoriei bipolarităţi româneşti” între tradiţionalism şi modernitate, stânga progresistă vs. dreapta izolaţionistă etc
„România nu are proiecte de schimbare endogene. În general, dacă nu pune cineva şaua pe români, lucrurile nu progresează. Câte o formă sau alta de presiune externă modelează mereu istoria românească. Factorii interni, în toate conjuncturile noastre istorice, chiar şi cele mai fericite, au fost secundari în raport cu cei externi. Majoritatea lucrurilor bune care s-au petrecut în România postcomunistă s-au datorat presiunilor Uniunii Europene, NATO etc. S-au făcut numai semireforme şi semischimbări de ochii lumii...” - reafirmă Sorin Antohi în recenta lui carte-dialog cu Virgil Nemoianu, „România noastră. Convorbiri berlineze”, editată la Muzeul Literaturii Române.
Nu este singurul pasaj inconfortabil pentru lehamitea noastră scuturată ritmic de fatalism, masochism, nombrilism, conspirativism şi reacţionarism netrebnic. Ne mai întâlnim cu „bovarismul geocultural”, care ne face să stăm invariabil cu ochii, sufletul şi mâinile întinse către Vest, suveran dezinteresaţi de vecinii balcanici şi chiar de spaţiul central european. „E mult mai uşor să-ţi plasezi modelul într-o depărtare cât mai mare decât să te uiţi la vecinul tău. E mult mai uşor astfel să susţii psihologic decalajul pe care tu însuţi îl dramatizezi până la metafizic, prin autostigmatizare”, notează Antohi, în vreme ce Virgil Nemoianu propune înlocuirea asocierilor bovaric-megalomane ale spaţiului valah cu Londra, Parisul, Viena, Berlinul, în favoarea cultivării grădinii noastre de suculentă „periferie” europeană. „Mă refer - spune profesorul de la Catholic University of America, din Washington - la Portugalia, Grecia, Finlanda, Irlanda. Dacă România s-ar putea înscrie printre ele, fără să mai aibă pretenţia să fie ca Germania, Suedia sau Elveţia, ar fi mai realist”.
Virgil Nemoianu e pe bună dreptate un adversar al teoriei „obligatoriei bipolarităţi româneşti” între tradiţionalism şi modernitate, stânga progresistă vs. dreapta izolaţionistă etc. Un maniheism „care mie nu-mi place deloc, nu cred că este sănătos pentru cultura şi civilizaţia română”, mai ales că a fost şi este sistematic dezminţit de însăşi evoluţia acestora, cu boieri paseişti, dar importatori de forme occidentale, cu conservatori care promovează avangardismul, organicişti care susţin revoltele novatoare ş.a.m.d. Unde nu cred că are dreptate este în pledoaria pentru cerchismul literar sibian („generaţia de aur sau placa turnantă”) pe care-l opune generaţiei ’27. Cum oare să-i compari ca portanţă în creuzetul ideilor naţionale pe Radu Stanca, Doinaş, Regman, Negoiţescu, Marino, cu Cioran, Eliade, Noica, Vulcănescu, Ionesco ş.cl.?! „Convorbirile berlineze” nu ocolesc euroscepticismul, chit că parti pris-ul american pulsează zdravăn în subtext. „În Europa e o disperare generală - susţine Virgil Nemoianu - o atmosferă de criză, pentru că nu a reuşit o Constituţie care, în fond, era centralizantă şi unificantă. De ce să-i aliniez eu pe sicilieni cu scoţienii sau pe portughezi cu polonezii etc. Eu sunt încântat să-i văd diferiţi, cu obiceiurile lor. Toată America e formată din minorităţi...”. (Da, şoptesc eu timid, între paranteze, numai că rostul FBI-ului tocmai acesta este: de a armoniza legal diferenţele minoritare, focalizându- le în interesul majoritar).
E reconfortant să vezi o aşa osmoză de idei şi convingeri între profesorul american în vârstă de 69 de ani (mândru bănăţean, conservator- liberal, weberian admirator al eticii Biedermeier, autorul unor lucrări de referinţă despre romantism şi „teoria secundarului”, atent la sincretismul ideologic sau la ecumenismul creştin) şi fostul prorector de la Central European University (52 de ani, moldovean, istoric al ideilor, cu cărţi despre utopie şi stigmatul naţional, dar şi alte volume dialogale, cu Mihai Şora, Alexandru Zub, Moshe Idel, Adrian Marino).
Nucleul dureros al cărţii, zona ei cea mai delicată şi mai legitim acuzatoare pentru noi priveşte rezistenţa post-’89 a românilor la propriul exil. O cât se poate de contraproductivă reticenţă (mefienţă, indiferenţă). „Răceala şi uneori chiar ostilitatea cu care românii rămaşi în ţară îi primeau pe desţăraţi”, spre deosebire de modul abil, inteligent şi profitabil pentru toată lumea în care s-a realizat aliajul intern-extern la unguri, sârbi, cehi, lituanieni, polonezi, bulgari. Noroc cu optimismul profesorului Nemoianu, care are „încredere în România şi în straturile de inteligenţă care încă nu s-au realizat. Nu cred că am ajuns la fundul borcanului”.
Recomandările noastre
