Avem o lungă, stufoasă şi contradictorie tradiţie în ce priveşte impresiile de călătorie ale străinilor în Principate.
Fie că-i debusolăm cu viciile (lenea, hoţia, corupţia, dulcea complacere în fărădelege, libertatea şocantă a moravurilor, moliciunea instituţiilor, dezbinarea, noroaiele, vipia, praful, fatalismul, indisciplina ş.a.m.d.), fie că-i fermecăm cu calităţile (ospitalitatea, plezirismul, fabulosul gastronomic, frumuseţea femeilor şi-a reliefului, îngăduinţa, farmecul tabietliu levantin, nastratinismul etc.), fapt este că am oferit şi oferim un spectacol aiuritor drumeţului occidental, catolic sau protestant, hăt departe fiind noi de seculara lor rânduială în muncă, disciplină, tenacitate, eficienţă, chiverniseală, spirit civic ş.cl. La lungul şir de mirări ultragiate (în tradiţia Oliviei Maning mai cu seamă) se adaugă acum un cincagenar britanic, Mike Ormsby, scriitor şi muzician cu studii la Cardiff, care a venit prima dată în România în 1994, reporter pentru BBC, fiind apoi, până în 1997, trainer la şcoala bucureşteană a aceluiaşi prestigios post britanic. După 13 ani de colindat prin Asia, Africa şi America, s-a instalat la Bucureşti, s-a căsătorit cu Angela, a colindat România în lung şi-n lat (cu precădere Transilvania), s-a adaptat cu chiu cu vai la circul nostru şi ne-a turnat o carte-oglindă, taman bună de ştreang şi săpun deopotrivă: „Grand Bazar România sau Călător străin updated“ (traducere de Vlad A. Arghir, Editura Compania).
Uşor, uşor, fiecare pagină depliază o experienţă comică sau atroce, grotescă sau revoltătoare (pentru el, căci pentru noi familiarizarea cu 
dezastrul, inutilitatea protestului şi deznădejdea au devenit a doua natură), de la maşinile care tot dau să-l calce când face jogging până la „omletele de cauciuc“, trecând prin vitezomanie şi claxomanie, prin mormănaşele de fecale canine lăsate să troneze pe trotuare, taximetria oneroasă (i se cer între 100 şi 300 de euro de la Otopeni în centru!), discotecile deocheate, veterinarii bestiali, mizeria infernală aruncată în natură de hoardele turiştilor, hoţii de buzunare, hotelurile sordide, răcnetele vecinilor şi manelismul deşănţat din blocuri, obrăznicia copiilor de bani gata, indiferenţa poliţailor la fărădelegea comisă sub ochii lor, vulgaritatea stupefiantă de la televizor. Mike „al nostru“ este isterizat apoi de antisemitismul dentistului, ca şi de dezlănţuirea aleatorie şi de nimeni oprită a alarmelor din parcare. E bătut măr de valutiştii cărora le sabotează blătuirea unui „fraier“ american şi rămâne încremenit în faţa câinelui mort de câteva zile în iarbă, pe care nu-l ridică nimeni şi al cărui miros persistent nu pare a deranja pe cineva, în ideea că „asta nu e treaba mea“. În schimb, este admonestat de paznicul din ghereta de alături, cum că de ce calcă pe iarbă, o iarbă plină, oricum, de gunoaie şi excremente!
Şi asta încă-i mizilic. Partea grea vine abia în dialogurile cu barmanii şi şoferii, cu foştii expaţi, aflaţi acum întru resemnare patriotică ori frustrare acidă, cu prietenii români care suferă din greu sau... inefabil de mioritism, adică de apocaliptita cu virtuţi anesteziante. „România nu e o ţară, îi spune unul. E o scenă, e numai o simulare, un fals!“. Cu alte cuvinte, din cât mergi prin România, la fiecare pas îţi vine să spui: „Aşa ceva nu există, asta nu-i adevărat...!“.
Să nu credeţi că omul e răuvoitor, chitit pe bârfă otrăvită, văzând numai găurile din şvaiţer. Nu, dimpotrivă, în esenţă e simpatic şi binevoitor: recunoaşte că Gara de Nord în 2007 e cu totul altceva decât în 1997, îi place Cişmigiul, ştie că avem faimă culturală, adoră coliva şi mesele de la ţară, recunoaşte că, faţă de Nigeria, Bucureştiul e New York, ştie că Beckett s-ar fi înţeles bine cu I.L. Caragiale ş.a. Numai că nu înţelege în ruptul capului cum de e cu putinţă... restul.
Vorba lui, făcând aluzie la caragialianul Mitică: „Poate are să mă angajeze careva să dau muştele afară din Cişmigiu“. Până una-alta, la ieşirea din Cişmigiu, englezul nostru (fan Liverpool) cumpără „un păhărel de seminţe de la o bătrânică aşezată pe un taburet de lemn. Nu ştiu să le desfac în dinţi, aşa cum fac românii. Le ronţăi întotdeauna anapoda“. Nicio grijă, dear Mike, încă douăzeci de păhărele de-astea şi vei intra perfect în peisaj.
Recomandările noastre
