DAN C. MIHĂILESCU: "S-ar prea putea ca undeva, cândva, în istoria teatrologiei, să-i fi trecut cuiva prin minte să-i compare pe actori cu stihiile: actori de pământ, de aer, de foc şi de apă."

S-ar prea putea ca undeva, cândva, în istoria teatrologiei, să-i fi trecut cuiva prin minte să-i compare pe actori cu stihiile: actori de pământ, de aer, de foc şi de apă.

Oricum ar fi, în mitologia mea teatrală, Victor Rebengiuc, George Constantin şi Toma Caragiu s-au asociat dintotdeauna forţei telurice. Prezenţe copleşitoare, iradiind strivitor energie, un magnetism irezistibil, rostogoluri năprasnice şi surpări hohotitoare, deosebindu-se în chip flagrant, antinomic, de înfiorarea eterică a actorului „de aer“, al cărui prototip rămâne Emil Botta, perpetuu suspendat în tăceri şi gesturi inefabile peste cuvinte, relaţii, situaţii.

Între pământ şi aer îl văd pe actorul „de foc“, gen Ştefan Iordache, combustie latentă cu explozii periodice, convulsiv, dogoritor, acaparând totul întru extincţie, alături de actorul „de apă“ - Marcel Iureş - imprevizibil, unduitor, pufos în aparenţă, distrugător în esenţă, dar mai cu seamă ambiguu: gata să se evapore diafan, dar mânat, în fapt, de nesaţiul de-a înghiţi totul în străfunduri.

Când vorbesc de Victor Rebengiuc ca despre o zeitate htoniană, mă gândesc întâi de toate la Caliban din „Furtuna“ lui Shakespeare şi la Bubnov, din „Azilul (gorkian) de noapte“, ambele în regia lui Liviu Ciulei, repere sacre în cariera mea de fanatic spectator. Ca şi, de bună seamă, la „infernalul“ Iancu Pampon, în varianta cinematografică a lui Lucian Pintilie la „D’ale carnavalului“, „De ce trag clopotele, Mitică?“.

În toate, aceeaşi masivitate noduroasă, aluvionară, captatorie, dar cu semnificative şi savuroase nuanţe. O masivitate ameninţătoare, agresivă, amestec de cruzime elementară şi prostie mahalagească, în partitura caragialiană. O masivitate alunecoasă, piezişă, aluzivă, când servil şi infantil speriată în faţa stăpânului şi a junghiurilor pedepsitoare, când violent răzbunătoare, în faţa celor cu cărţi şi cu minte, în Caliban. Iar la Bubnov, o masivitate generos-nepăsătoare, profund umană, chit că deraiată, de nabab sărac, viclean, dar păgubos, înzestrat cu acea directeţe uneori agasantă, alteori fermecătoare, pe care numai debusolarea o acordă fiinţelor puternice, dar inutile.

Ei bine, toate aceste roluri îl ţin în cumpănă pe Ilie Moromete, la care pământul devine infinit mai mult decât pura energie fizică htoniană, reţinută sau dezlănţuită. Devine conştiinţă, alchimie a fiinţei, ax vital, devine metafizică. Aici intervine zona de har şi transfigurare a actorului, când tot ce ţinea până acum de elementaritate, de animalic - virulenţa, gestualitatea sălbatică, cruzimea instinctuală, sarcasmul sătul ş.a.m.d. - se ridică de la starea naturală la ideea de-a fi. Distanţa este enormă, ca de la „somnul pământului“ de care doarme blagianul Găman, la psihicul de tip Gelu Ruscanu. Iar Victor Rebengiuc reuşeşte miraculos să alieze contrariile.

Interesant că, din punctul meu de vedere, cele mai reuşite ecranizări din cinematografia românească - „Pădurea spânzuraţilor“ (Liviu Ciulei) şi „Moromeţii“ (Stere Gulea) îl au în centru pe Victor Rebengiuc. Ai spune că, pentru aşa o forţă stihinică, pentru o atare desfăşurare „primitivă“ de forţă fizică, nimic nu ar fi mai străin decât subtilitatea, intelectualismul, ariile îndoielii, conştiinţa eşecului irepresibil, evoluţia dilematică, psihologismul răsucit. Luciditatea ludică, amar ironică şi tocmai prin aceasta nesigură, fragilă. Tot ce făcea forţa monovalentă a personajelor de mai sus devine, acum, vulnerabilitate, infinită ezitare în faţa vinovăţiei nevinovate. Numai că, paradoxal, fisurile, capcana aporiei şi spectrul eşecului, ce marchează ambele roluri din film, nu fac decât să întărească forţa scenică a actorului.

În fond, simpla comparare - apropo de registrele comicului caragialian în biografia actoricească a lui Victor Rebengiuc - a lui Pampon, în filmul lui Pintilie, cu Tipătescu, în varianta Ciulei a „Scrisorii pierdute“, este de natură să ne lămurească numaidecât maniera fascinantă prin care, ca la un semn divin, forţa devine inteligenţă, stihialul devine esenţă, îngroşările se absorb în epure, iar carnalitatea, duritatea, insensibilul şi sălbăticia pătimaş dezlănţuită capătă subţirime aristocrată şi ştaif de gentleman... fie el şi din „capitala unui târg de provincie“.

Semnul lui Prospero - semnul lui Liviu Ciulei, cel care a făcut să ardă sublim lumea stihială a talentului lui Victor Rebengiuc.

(Text apărut în cartea „Victor Rebengiuc - Omul şi Actorul“, de Simona Chiţan, Mihaela Michailov, din Colecţia „Convorbiri, Corespondenţă, Portrete“, coordonată de Oana Bârnă, Editura Humanitas, 2008)