După destalinizare, la Teatrul Național s-a pus în scenă Apus de soare, cu Calboreanu în rolul lui Ștefan. La un spectacol a asistat și Patriarhul Justinian.

O evocare de Dan Ciachir.

În stagiunea teatrală 1956/1957, la Teatrul Naţional din Bucureşti s-a jucat piesa lui Barbu Ştefănescu Delavrancea Apus de soare, în regia Mariettei Sadova, avându-l ca protagonist pe actorul George Calboreanu. Celebritatea acestuia, deşi jucase în tinereţe rolul lui Hamlet, iar mai târziu pe acela al Regelui Lear, avea să rămână legată de figura lui Ştefan cel Mare, cu care părea contopit. De altfel, în 1957 se împlineau 500 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului. În timpul stagiunii teatrale 1956/1957, în ţara noastră încă existau trupe de ocupaţie sovietică, istoria era falsificată şi abia după sinuciderea sinistrului sovietizant Mihai Roller s-au putut spune nişte lucruri cât de cât adevărate despre trecutul nostru medieval. După moartea lui Stalin în 1953, când se sistase lucrul la Canalul Dunăre-Marea Neagră în contul „dezgheţului” – sinonim cu destalinizarea –, existase o atenuare a represiunii, dar şi o reapropiere de unele lucruri dragi poporului român, întreprinsă cu ezitare şi prudenţă. În această categorie intra şi montarea, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, a piesei lui Delavrancea Apus de soare. Oameni care au trăit în epoca respectivă îşi aminteau că s-a întâmplat că după monologul final al lui Ştefan, „Moldova nu este a mea, nici a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, aplauzele să dureze – cu sala ridicată în picioare – aproape zece minute.

Chiar şi după înăbuşirea insurecţiei armate anticomuniste din Ungaria, piesa lui Delavrancea a rămas pe afişul Teatrului Naţional, care pe atunci avea două săli: una în Piaţa Amzei, alta, principală, pe Calea Victoriei, în Pasajul Majestic, într-un edificiu impozant, care astăzi poartă numele Teatrul Odeon.

Montarea din 1956/57, în regia Mariettei Sadova, era prima de după ultimul război mondial, deoarece forţele comuniste în expansiune evitau manifestări de patriotism şi de afirmare a legăturii cu trecutul naţional.

Regizoarea spectacolului avea ea însăşi o biografie mirobolantă. Născută în părţile Sibiului în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, purtând numele de Bârsan, măritată cu scriitorul şi marele om de teatru Ion Marin Sadoveanu – de care se va despărţi după zece ani de căsătorie –, Marietta Sadova a fost o figură emblematică a intelectualităţii româneşti interbelice. Actriţă, profesor de artă dramatică, regizoare, recăsătorită cu Haig Acterian, un strălucit teatrolog de origine armeană, dar mărturisind naţionalismul românesc, Marietta Sadova a fost şi decorată cu Ordinul Muncii, importantă distincţie comunistă, şi zvârlită în închisoare după ce acelaşi regim o lăsase să meargă la Paris, în acelaşi an 1956, unde se întâlnise cu Emil Cioran şi Mircea Eliade, care făcuseră parte, ca şi soţul ei, din strălucita generaţie interbelică. Remarcabilă este o anumită scenă petrecută după graţierea deţinuţilor politici din 1964. Un fost profesor al meu, trecând atunci prin casa regizoarei, i-a fost prezentat lui Petre Ţuţea. La plecare, Marietta Sadova i-a spus: „Te rog să ţii minte că ai dat mâna cu cel mai inteligent român după Nae Ionescu”.

În 1956, Patriarhul Justinian, aflând de ecoul acestei piese, de manifestările de românism vibrant generate în pofida vitregiei vremurilor pe care le producea, s-a dus să o vadă. I s-a rezervat loja principală a Teatrului Odeon, pe atunci cea dintâi sală a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a ajuns însoţit de părintele Niţişor Cazacu, secretarul său, şi de încă doi sau trei clerici. În loja aceea stătea şi Gheorghiu-Dej când venea la spectacole, ultimul la care a luat parte, în toamna anului 1964, fiind Richard al III-lea avându-l protagonist pe actorul George Vraca.

Este dificil de datat venirea Patriarhului Justinian la reprezentarea piesei Apus de soare la Teatrul Naţional din Bucureşti. Înclin să cred că această participare a avut loc în septembrie, octombrie sau noiembrie 1956, întrucât la sfârşitul lunii octombrie a aceluiaşi an a izbucnit insurecţia anticomunistă din Ungaria, iar pe 15 noiembrie începea Postul Crăciunului, un ierarh ortodox neputând merge la teatru după acea dată. Desigur, Patriarhul putea să meargă la teatru şi în 1957, înainte de Postul Paştelui. Nu acesta este lucrul cel mai important. Impresionant este faptul că, la sfârşitul spectacolului, Patriarhul Justinian a ţinut să-l felicite pe George Calboreanu. Condus în cabina marelui actor, acesta din urmă, când l-a văzut pe Justinian, a căzut în genunchi exclamând: „Cuuuuum?! Patriarhul României vine în cuşca unui măscărici?!”.

Patriarhul Justinian a fost atât de mişcat de acest gest încât, în aceeaşi seară târzie, l-a invitat pe marele actor la masă împreună cu întreaga distribuţie. În Cadillac-ul Patriarhului, moştenit de la înaintaşul său, Nicodim, au urcat câţiva actori, iar alţii au mers în taxiuri aduse din staţia de la Piaţa Universităţii. La masa dată de Patriarh, unde se regăseau din distribuţia piesei atât Elvira Godeanu (Doamna Maria), cât şi Radu Beligan (interpretul doctorului Şmil), Eugenia Popovici şi Gheorghe Cozorici, servea diaconul Bartolomeu Anania, de la care am aflat acest episod. La un moment dat, pe când se trecea de la vinul alb la cel roşu, tânărul diacon a ezitat să-i schimbe vinul lui Calboreanu. Aducând un alt pahar, l-a aşezat alături de cel cu vin alb şi a turnat din cel roşu. Calboreanu a gustat vinul roşu şi l-a privit pe diaconul care slujea la masă. Acesta l-a întrebat: „Cu care dintre vinuri rămâneţi, maestre?”. „Cu amândouă, părinte, cu amândouă!”.