Evenimentul Zilei > Actualitate > Eroii români din străinătate au cules lauri şi dezamăgiri
Eroii români din străinătate au cules lauri şi dezamăgiri

Eroii români din străinătate au cules lauri şi dezamăgiri

EVZ a stat de vorbă cu o parte din românii care au ţinut, pentru fapte de curaj, primele pagini în presa străină. După ani de la evenimentele care i-au făcut celebri, aceștia spun că nu regretă, dar şi că s-au umplut de datorii şi dezamăgiri.

Horia Creţan, un bucureştean emigrat la New York, se repede pe scara de incendiu a unui bloc new-yorkez, apucă un copil din braţele unui pompier şi-l resuscitează, sub privirile unui grup de americani picaţi în admiraţie. Ramona Ianuş, o tecuceancă ajunsă la Roma, rămâne într-un metrou contorsionat, minute în şir, alături de italienii prinşi între fiare, pentru a-i linişti. Florin Gavrilă, un bărbat din Capitală mutat la Frankfurt, intervine pe străzile oraşului german când o tânără este înjunghiată, primeşte el pumnii şi lama cuţitului agresorului şi ajunge la spital.

Imaginile astea, cu personajele lor anonime cărora, brusc, li s-au adăugat calificative ca "bun samaritean" sau "înger", au ţinut pagini întregi prin ziare din SUA, Germania sau Italia. Au fost scene care au introdus cuvântul "erou" lângă "român", cam pe acolo unde, în vocabularul străinilor, stăteau poate doar termenii "hoţ" sau "agresor".

Trei eroi

Românii de peste graniţă deveniţi eroi peste noapte în urma unor fapte de curaj au fost ridicaţi în slăvi, însă faima lor, după ce frenezia media a trecut, s-a stins. În urmă au rămas situaţii uneori dramatice.

Florin Gavrilă s-a trezit, în lipsa unei asigurări medicale, cu o datorie de 12.000 de euro la statul german după ce a fost internat în urma faptei sale. Vina lui: a fost singurul care a reacţionat la agresiunea ce se petrecea lângă el şi alte zeci de persoane.

Horia Creţan s-a ales şi el după intervenţia din Bronx (VIDEO) cu o factură eliberată de spitalul american, de vreo 600 de dolari, şi cu un gust amar când a văzut cum unii români au luat în râs gestul lui, unii numindu-l chiar "piroman".
Iar Ramona Ianuş, "îngerul de la Roma" a învăţat să nu mai creadă în autorităţi, fie ele din Italia sau din România, şi că tot ce contează e să muncească pentru tatăl ei, extrem de bolnav acum.


FLORIN, EROUL DATOR VÂNDUT DIN GERMANIA
"Mă socotesc un caz norocos. Poate puţin «demolat»"

În august 2008, Florin Gavrilă, un tehnician-îmbuteliator fluide de 35 de ani din Bucureşti, tocmai ce trecea pe lângă opera din Frankfurt, oraşul unde a emigrat, când soarta i-a ridicat o dilemă în cale. Din câte povesteşte românul, un individ african dădea târcoale, cu un aer suspect, privind, cu atenţie prea mare, la poşetele, laptopurile şi telefoanele trecătorilor.

Gavrilă a trebuit să aleagă: trece indiferent mai departe sau aşteaptă să vadă ce are de gând bărbatul. În scurt timp, românul putea fi văzut tăvălindu-se în plină stradă, încleştat de agresorul care îl lovea cu un cuţit. Africanul atacase, până la urmă, o femeie, o înjunghiase, iar Florin a intervenit la timp. De jur împrejur, de la mesele restaurantelor de lux de lângă Opera din Frankfurt, zeci de perechi de ochi au privit toată situaţia. Nimeni n-a mişcat un deget, minute în şir, până la venirea poliţiei.

După ce l-a oprit pe atacator, Florin a avut nevoie de spitalizare, de tratament, de medicamente. Nu avea asigurare medicală şi, în ciuda mulţumirilor poliţiei, a scrisorilor de recomandare de la primărie şi a mediatizării cazului său în presa română, Florin are şi acum o datorie de 12.000 de euro la medicii care l-au tratat.

Eroismul lui a pălit brusc în faţa legii nemţeşti: dator fiind, şi-a pierdut casa, a ajuns să mănânce la cantina socială, ba chiar, pe numele lui, s-a eliberat şi un mandat de arestare, pe motiv că nu plăteşte sumele datorate. S-a zbătut cu acte, dovezi de la poliţie, primărie, să amâne executarea.

Ziua eroului

Pe Florin îl fac să râdă întrebările care conţin cuvintele "eroul Gavrilă". "Eroul Gavrilă? Literar sună frumos, realitatea e alta", zice bărbatul. Descrie, sistematic, cam prin ce trece zi de zi. În primul rând, de când a fost înjunghiat, nu poate dormi nopţile. "Şi până acum un an nici măcar nu mă puteam concentra din cauza problemelor. Durerile de cap erau îngrozitoare", zice Florin. Era copleşit de durere. Și-a aruncat și televizorul după accident, ca să uite "de violenţă şi durere".

Au rămas pe post de moștenire nopţile albe, nedormite. "Adorm obosit, într-un târziu, spre dimineaţă, când se luminează, în ţiuitul care nu se opreşte, enervant, din urechi. Restul zilei sunt obosit, mă duc la progrămarile pe care le am – nu am maşină şi nici cu bicicleta nu pot merge o perioadă din cauza altei complicaţii de sănătate. Aşa că o iau pe jos, cu mijloacele de transport în comun. Aşteaptă autobuzul, schimbă metroul…", zice bărbatul.

Aproape zilnic trebuie să urmărească situaţia datoriilor şi să nu se reactiveze ordinul de arestare. "Am încercat să plătesc lunar datoriile, dar nu s-au mulţumit cu 20 de euro pe lună. Au zis totul sau nimic, aşa că am ajuns la mandat de arestare, care acum e îngheţat pentru că am un atestat medical care nu-mi permite detenţia. O parte din datorii le-am mai plătit, altele le-am îngheţat şi aştept o minune. Iar prin toată fuga asta, încerc să lucrez câte ceva, ca să mă întreţin. Seara cad obosit gândindu-mă la planul de a doua zi", spune Florin.

"Luna asta am mâncat chiar şi o pizza!"

Dacă are timp liber, "eroul Gavrilă" caută multă linişte. Caută plimbări prin locuri liniştite, îşi închide telefonul, nu vrea să mai audă de nimeni. Pentru că-s destule de uitat. Chiar dacă, zice el, acum parcă e mai bine. "Durerile s-au mai ameliorat, rănile fizice şi sufleteşti s-au închis şi am înţeles că totul are un sfârşit. Dar, slavă Domnului, trăiesc, mă mişc şi, mai ales, pot lucra ceva", vine rezumatul situaţiei în care se află.

Financiar, susţine că e aproape de un dezastru. Dar pare optimist. Măcar nu mai mănâncă la cantina săracilor, unde mânca acum ceva vreme. Are cam 280 de euro lunar "bani de trăit". Adică pe care statul sau cei cărora le este dator nu pot să pună mâna. Din ei plăteşte curentul electric, mâncarea şi cele necesare. Dar Frankfurtul este un oraş foarte scump, "al doilea sau al treilea după Berlin şi München", vine și inevitabila problemă. "Aşa că îmi permit să cumpăr mai mult cartofi, orez şi paste. Luna asta am mâncat chiar şi o pizza! Haine găsesc destule la centrele Caritas, unde am acces din cauza accidentului pe gratis. Dar o duc bine în comparaţie cu românii care vin din ţară. Mulţi dorm prin parcuri şi trăiesc din cerşit, furat şi prostituţie", zice Gavrilă.

Un sindrom neobișnuit

În ciuda tuturor problemelor, Florin spune că nu regretă nicio clipă că a intervent atunci, pe stradă. Victima salvată, Irina, a luat legătura cu el, când a aflat că va fi premiat de poliţia din Frankfurt şi, de atunci, se întâlnesc, mai mult pe ascuns. Fata e gravidă şi de asta Florin simte înzecit că totul a meritat. "A meritat, nu regret şi sunt gata oricând să salvez o viaţă din nou. Când am văzut-o pe Irina în genunchi şi pe „bestia” aia cum stătea deasupra ei, înfigând cuţitul ca într-un porc, am văzut-o imediat pe mama mea şi pe sora mea în faţa ochilor", îşi aminteşte Florin.

Românul susţine că le-a spus şi unor psihologi de ce "s-a băgat" atunci în miezul violenței. Le-ar fi zis că dacă fata ar fi fost omorâtă lângă el, fără să facă nimic, ar fi fost ca şi cum ar fi făcut el însuşi crima. "Doctorii s-au întors cu spatele la mine, vorbind între ei, şi au spus că gândirea asta a fost cândva şi în Germania, dar demult, pe timpuri. Şi au zis că dacă ceilalţi se uită şi numai eu acţionez sufăr de fapt de un sindrom, sindromul "de a ajuta". Atunci l-am întrebat pe şeful clinicii dacă nu şi-ar dori să fie un "bolnav" ca mine prin preajmă dacă nevasta lui ar avea nevoie de ajutor, ca Irina. Mi-a mulţumit", spune Florin.

"Poliţia e una, justiţia alta"

Sunt zile când Gavrilă stă cu scrisoarea de recomandare a poliţiei într-o mână şi cu mandatul de arestare pentru datorii în cealaltă. Şi mai-mai că nu-i vine să creadă că totul se petrece în realitate. "Stau şi nu-mi vine să cred… Dar aici aşa este: poliţia e una, justiţia alta. Nu au prea multe în comun una cu alta, decât după lege. Şi nu este nicio lege care să spună ce poţi să faci cu un om care are o diplomă de onoare dar a intrat şi în datorii", zice Florin.

La o scurtă analiză, "politica şi sistemul" sunt de vină. "De exemplu, eu nu aveam bani să plătesc chiria şi mâncarea, eram bolnav, fără asigurare, cu datorii, iar agresorul se află la o puşcărie tip hotel, singur în cameră, cu televizor, cu canalele TV din ţara sa (că doar e lege, sunt drepturile omului), are sală de sport, bazin de înot, bibliotecă şi cabinet medical. Totul gratis. Iar statul îi plăteşte o mică sumă în cont, pentru pensie".

Florin Gavrilă e dezamăgit. Dar nu plănuieşte totuşi să se întoarcă prea curând în România. Nu acum, când, spune el, e pe punctul să mai clarifice situaţia. "Am trecut piscul muntelui, ca să zic aşa", îi place să zică. "Acum trebuie să văd cum cobor din nou jos şi merg mai departe. Măcar că au rămas urme adânci. Mă socotesc un caz norocos ca sunt întreg. Poate puţin "demolat", dar întreg, când alţii sunt la ora asta sechestraţi pe undeva şi suferă mai mult ca mine".

"BUNUL SAMARITEAN" DIN BRONX

"Pompierii mi-au spus: Tu nici măcar nu eşti american"

În decembrie 2009, imaginile cu un bărbat urcând o scară de incendiu din Bronx, New York, preluând un băieţel de culoare dintr-un incendiu, din braţele unui pompier şi apoi încercând să-l resusciteze, au făcut înconjurul planetei. Protagonistul devenit instantaneu erou al Americii era românul Horia Creţan, bucureştean emigrat în State încă de acum 17 ani.

Ce nu a arătat camera TV este că românul îl scosese cu câteva minute înainte de venirea pompierilor şi pe bunicul băiatului, din clădirea în flăcări. Şi cum aceiași pompieri, susţine azi Horia, la doi ani de la actul său de eroism, i-au spus, cu dezgust: "Tu nici măcar nu eşti american".

O reacţie greu de înţeles. A fost doar una din şirul de dezamăgiri care au urmat după mediatizarea faptei lui Creţan. Cel mai mult l-a durut însă când românii care au aflat ştirea l-au luat în râs. Unii l-au numit chiar "piroman", într-o absurdă interpretare a gestului său.

Ce mai rămâne azi dintr-un act de curaj produs la New York, sunt frânturi de viaţă, cu bune şi cu rele. Rămâne o factură de vreo 600 de dolari primită de la spitalul care l-a îngrijit pe "bunul samaritean" Creţan (după cum l-au numit programele de dimineaţă ale televiziunilor americane). Rămâne un gest romantic, parcă rupt din filmele americane – Horia şi-a cerut prietena de nevastă în direct, în miezul unui show TV. Şi un fiu de şase luni, născut anul acesta, în cartierul pe unde băieţelul salvat de Horia, Christopher, încă îl mai întreabă de sănătate pe salvatorul său român.

"Nu am regrete"

Viaţa lui Horia nu s-a schimbat radical de la evenimentul care l-a făcut cunoscut. "Am primit laude, recunoştinţă din partea presei din America, din România, acelaşi montaj a fost televizat în Grecia, Italia, în diferite ţări din Africa, în America de Sud şi am văzut acelaşi clip pe internet în limba arabă. Dar viaţa mea a rămas la fel", descrie Horia Creţan. Şi cam asta ar mai fi urmele gestului său. Imagini rătăcind pe internet, accesibile doar celor curioşi să le caute.

Acum Horia e tată. Îl poţi vedea fericit, în fotografii, pe internet, cum îşi ţine în braţe fiul, botezat Vlad, pe româneşte. Apele s-au liniştit după zecile de interviuri date imediat după ce a intervenit la incendiu. Creţan spune azi că nu are absolut niciun regret legat de momentul când a decis să urce scara de incendiu.

"Orice fel curbă sau efect a fost declanşat de actul pe care l-am făcut, chiar dacă am rămas cu o chitanţă de spital pe care eu trebuie să o plătesc, nu am regrete. Scopul a fost să ajut un copil să îşi trăiscă viaţa din plin şi să aibă o şansă, să aibă familia lui pe viitor şi poate să ajute pe alţii când vor avea nevoie de el", zice Horia.

Dezamăgiri și satisfacţii

Au fost și dezamăgiri, asta e clar. Mai ales când a văzut ce scriau alți români din ţară, pe internet, ca răspuns la ştirea despre fapta lui. "Au avut impertinenţa să scrie că eu sunt român numai pe buletin sau alţii m-au numit chiar "piroman". Nu şi-au dat seama că eu am deschis uşi pentru alţii ca mine, născuţi în România. Invidia nu moare niciodată, dar nu mi-am imaginat că ar veni de acasă, ei nu au înţeles că odată ce eu am menţionat că sunt român la prima apariţie pe cameră, am împărţit faima din America cu toată naţia mea de români", spune Horia.
Susţine că nu şi-a dorit vâlva asta niciodată şi că nici măcar nu a ştiut când cineva filma tot ce s-a întâmplat. "Eu am fost acolo primul, cu zece minute înainte de pompieri şi am spart geamurile şi l-am scos afară pe bunicul lui Christopher. Dar, în fine, pompierii de aici mi-au spus, cu dezgust, "tu nici măcar nu eşti American"", spune, cu regret, Horia Creţan.

Satisfacţii sunt însă destule. Una parcă nici nu se poate măsura în cuvinte. Christopher, băieţelul salvat de la incendiu, trece zilnic pe la magazinul pe care Horia îl are în Bronx. Stau aşa, câteva minute, de vorbă, ca nişte amici vechi. Chris îi spune românului ce haine şi-a mai cumpărat sau dacă l-a supărat cineva în cartier.

Dor de casă

În urmă cu ceva vreme, biroul pentru emigrări i-a transmis "bunul samaritean" că e cazul să se prezinte la un interviu, pentru a clarifica formalităţile şederii lui pe teritoriul american. Horia are ceva emoţii. "Am avut atâtea adrese diferite aici, încât am pierdut legătura cu ei stabilită prin corespondenţă, iar acum se pare că ei au aşteptat să se calmeze lucrurile cu mine la televizor şi, după exact un an, mi-au trimis două scrisori la magazin, în care spun că trebuie să apar la birou sau mă vor trimite afară din ţară fără drept de apel. Dacă nu eram "bunul samaritean", nu ar fi ştiut unde sunt", spune românul.

Viaţa unui emigrant român la New York, zice Horia, este "la fel ca oriunde în lume". SUA, din câte transmite românul, mai ales după atentatele de la 11 septembrie 2001, a devenit un stat aproape militarizat. Nu mai e de ceva vreme comod să fii străin acolo.

"Adevărul adevărat este că nu vei fi niciodată acceptat pe deplin şi cu braţele deschise, nativii din ţara în care vei emigra te vor trata inferior. Important este ca oficialii şi persoanele cu putere de a guverna să te trateze ca o persoană cu drepturi egale", spune Horia.

Avantajul vieţii la New York ar fi "puterea salariului pe muncă" şi uşurinţa cu care îţi poţi deschide o afacere. Dezavantajul: "Stăm aici, fiindu-ne dor de ţară şi visând pentru aceeaşi viaţă printre ai noştri".
Pe acasă Horia nu a mai ajuns, deşi îi este dor, de peste 17 ani. Dar cică nu există să treacă o secundă fără să se gândească la România. "Personal, vă spun că mă voi duce la acest interviu pe 19 iulie fără avocat. Pentru că am cam ajuns la o limită. Dacă nu mă acceptă, nu este nicio problemă, voi veni acasă şi îmi voi creşte băiatul meu aşa cum vreau. Adică român".

INTERVIU CU "ÎNGERUL DE LA ROMA"

"Nu mă mai caută nimeni. Dar e mai bine aşa"

Ştirile cu Ramona Ianuş, botezată "îngerul de la metrou" de presa italiană şi din România au stârnit, în 2006, un val de simpatie în Peninsulă la adresa imigranţilor români. În ziua de 17 octombrie a acelui an, Ramona se afla în al doilea vagon al garniturii care s-a ciocnit cu un alt tren, în gara Vittorio. Acolo, în plin haos, Ramona l-a văzut pe Mario, un italian prins între fiare şi a rămas cu el până când au venit pompierii.

Primarul Romei, Walter Veltroni, a premiat-o pe româncă şi a însoţit-o la spital, într-o vizită mediatizată la patul celui pe care l-a salvat. Peste un an, crima lui Romulus Mailat, întorcea totul pe dos. Românii deveneau duşmani, "hoţi" şi "criminali".

La aproape cinci ani de la accident, Ramona povesteşte într-un interviu pentru "Evenimentul zilei" că fapta ei a fost acoperită de timp şi că ea este totuşi mulţumită că are un loc de muncă. Munceşte enorm pentru a-şi întreţine tatăl, grav bolnav.

"Nu m-am simţit niciodată aşa eroină"

EVZ: Cum arată viaţa ta acum, la cinci ani de când ai devenit "Îngerul de la Roma", după cum te-a numit presa?
Ramona Ianuş:
Au trecut aproape cinci ani de la accident. În tot acest timp am reuşit să-mi recunosc diploma de studiu şi acum lucrez ca asistent medical într-un spital pediatric la Roma. Încă nu m-am căsătorit, dar nici nu am de gând.

Mai ştiu italienii de fapta ta? Mai ştie ceva de tine primarul Veltroni, care lăuda atunci gestul tău?
Drept să-ţi spun, după cele întâmplate la metrou doar cei din cartierul meu mă recunoşteau pe stradă. După ce întâmplarea nu a mai fost de actualitate, nici măcar ei nu mai știau, pentru că am schimbat cartierul. Dar nu m-a deranjat pentru că nu m-am simţit niciodată aşa eroină. Despre Veltroni, ce să spun? A facut partea lui pentru imagine şi apoi s-a terminat totul… La un an după accident am fost să-i cer ajutor pentru o problemă. M-au primit colaboratorii săi, dar nu au rezolvat nimic.

"Titlul de «înger» e un pic exagerat"

Dacă te gândeşti la accident, care e prima imagine care îţi vine în minte, acum, după cinci ani?
Nu vreau să mă mai gândesc la ceea ce s-a întâmplat la metrou… A fost destul de greu să trec peste acele imagini oribile.

Ce mai face totuşi italienul pe care l-ai salvat? Vă mai întâlniţi?
Mario, băiatul pe care l-am ajutat, este bine. Uneori ne auzim la telefon sau vorbim pe chat.

Îţi place titlul de "înger", pe care ţi l-au dat ziarele?
Cred că e un pic exagerat. Şi chiar dacă ziarele nu ar fi scris nimic despre mine, aş fi fost oricum mulţumită că am facut o faptă bună… Nu e deloc uşor să fii în mijlocul atenţiei şi când s-a terminat totul am respirat uşurată. La cinci ani după accident nu mă mai caută nimeni şi cred că sunt puţini cei care-şi mai amintesc… Dar e mai bine aşa, pot avea o viaţă liniştită şi normală. Iubesc normalitatea.

La un an dupa accidentul de la metrou, a venit crima lui Romulus Mailat. Cum ai simţit că s-a schimbat atitudinea italienilor faţă de românii de acolo?
A fost un pic de zarvă, dar cred că era doar şocul la cele întâmplate. Sunt sigură că dacă asasinul ar fi avut o altă naţionalitate, presa ar fi scris aceleaşi lucruri. Şi că orice persoană inteligentă a înţeles că nu suntem toţi la fel şi că fiecare plăteşte pentru greşeala făcută: crimă, furt,viol. Nu e corect să plătească o naţiune întreagă.

"Tatăl meu suferă de o boală"

Cum arată o zi obişnuită pentru cineva care a fost numit "erou"? S-a schimbat ceva esenţial?
Merg la lucru, fac comisioane pentru familie, încerc să găsesc un pic de timp liber să ies cu prietenii sau cu iubitul meu. Nu știu daca tu ştiai, dar imediat după accident am descoperit că tatăl meu suferă de o boală numită S.L.A. – scleroză laterală amiotrofică. În cinci ani l-a lovit atât de rău, că în momentul de faţă, tata mişcă doar capul şi ochii, respiră cu ajutorul unui aparat şi face o nutriţie artificială. Mama are grija de el şi nu poate să lucreze. Aşa că, dacă ar fi să-ţi fac o descriere mai reală despre cum îmi petrec o zi obişnuită ar fi cam aşa: încerc să muncesc cât mai mult ca să-mi întreţin familia, pentru că nu am niciun fel de ajutor de la nimeni. Călcându-mi pe orgoliu, am încercat să cer ajutor autorităţilor din Roma, fără niciun rezultat. Ce să mai vorbim despre autorităţile române… Am noroc că lucrez şi plătesc asigurarea de sănătate pentru mine şi părinţii mei. Că de nu, ar fi fost totul foarte tragic.

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.