În după-amiaza zilei de 22 decembrie, la scurt timp după înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu de la putere (orele 12.09 – 13.30), un grup de zece foşti deţinuţi politici, membri ai Partidului Naţional Ţărănesc (PNȚ, denumit și PNȚ - “Iuliu Maniu”) desființat în 1947, s-a întrunit acasă la Corneliu Coposu, considerat noul lider al partidului de către emigrația română și de un grup intern de apropiați încă din 1985.

Din grup făceau parte Ion Diaconescu, Ion Puiu, Ion Bărbuş, Sergiu Macarie, Nicolae Ionescu-Galbeni, Șerban “Bani” Ghika, Ioan Lup, foști deținuți politici care fuseseră închiși împreună în închisorile comuniste sau se reîntâlniseră în timpul deportării în Bărăgan.

În timp ce se frământau cum să găsească o soluţie de a se face cunoscuţi și, totodată, concentrați pe ideea că prezența lor publică trebuie să fie de la început aceea de “partid” (PNȚ-ul lui Iuliu Maniu), bătrânii ţărănişti află cu surprindere că în București circulă deja un manifest lansat de un Partid Creştin Naţional Ţărănesc (PCNŢ), „continuator al partidului lui Iuliu Maniu”. Manifestul tipărit sub forma de afiș chiar în 22 decembrie 1989, în condiții grafice neașteptat de bune la Atelierele Tipografice din Bd. Iancu de Hunedoara (nr. 58 – 60), și intitulat RENAȘTERE

Publicaţia PCNŢ, subintitulată “Jurnal al Comitetului de Organizare”, avea un colegiu de iniţiativă compus din Ioan Alexandru, Ioan Caraza, Constantin Galeriu, Victor Negară, Liviu Petrina, Iftene Pop şi Pavel Suian. Folosind un limbaj de extracţie eclesiastică, membrii colegiului de iniţiativă anunţau că „PCNŢ s-a născut în focul jertfei pentru dreptate din 22 decembrie. El este partid creştin democrat. Suntem parte a Frontului Salvării Naţionale” .

Foştii lideri ţărănişti continuau să se întâlnească – după 23 decembrie, deja impacientaţi – la domiciliul lui Corneliu Coposu. La cererea acestuia, Ion Puiu va lua legătura cu liderii PCNŢ, constatând că erau „nişte tineri ardeleni de toată buna-credinţă, foarte dispuşi să colaboreze cu noi în lupta lor politică”. Ion Raţiu, liderul ţărănist aflat în emigraţie, va fi şi el anunțat la Paris asupra apariţiei acelui grup alternativ, numit de informatorul său „pocăiţii”. În realitate, era vorba de grupul Mansarda, sprijinit de Ambasada SUA prin intermediul Bisericii Baptiste, în fruntea grupului aflându-se poetul Ioan Alexandru, personalitate de mare sensibilitate, intrată de ceva timp într-o stare mistică, apropiată incoerenţei. Grupului Mansarda i se asociaseră doi diplomaţi ai MAE, Liviu Petrina şi Iftene Pop, şi un scriitor, Pavel Suian, în fapt adevăraţii conducători ai PCNŢ. Dintre ei, Liviu Petrina era urmărit activ (“în lucru”) de Securitate pentru un articol publicat în 1988 și în care formulase aluzii critice la adresa regimului Nicolae Ceaușescu.

Potrivit martorilor direcţi Horia Ivan şi Victor Negară, prima întrunire a PCNŢ a avut loc „în casa poetului şi senatorului Ioan Alexandru în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la iniţiativa lui Liviu Petrina şi erau de faţă doar Ioan Alexandru, Liviu Petrina, Iftene Pop şi Victor Negară”.

În acele prime zile de confuzie și în fața apariției neașteptate a unui “rival” politic de substituire, Corneliu Coposu și grupul său au avut ca principală preocupare afirmarea ca adevăratul succesor al partidului lui Iuliu Maniu. În prelungirea unor situații anterioare, mai ales din ultimele luni ale anului 1989, Corneliu Coposu a bănuit că PCNȚ este o creație a Securității, pregătită din timp. În același interval de timp intervine un fapt semnificativ pentru Corneliu Coposu: executarea la 25 decembrie a lui Nicolae Ceaușescu la Târgoviște, în care liderul țărănist vede o reglare de conturi tipică partidelor bolșevice, o lichidare de tipul celor din anii ’50. Acest fapt elucidează pentru el natura puterii dobândite de Ion Iliescu.

După o serie de contacte în care s-au clarificat anumite chestiuni de legitimitate a moştenirii fostului partid, cele două grupuri, PCNŢ şi PNŢ, se reunesc acasă la Corneliu Coposu în ziua de 26 decembrie şi hotărăsc fuziunea, urmând ca fostul secretar politic al lui Maniu să fie preşedinte provizoriu, Ioan Alexandru şi Iftene Pop vicepreşedinţi, iar Liviu Petrina secretar general. Studentul Ion Rădoi va fi ales preşedinte al Organizaţiei de tineret. Începând de a doua zi și până la recuperarea fostului sediu, întrunirile se vor desfășura în Casa Memorială “Nicolae Titulescu” de pe Șoseaua Kiseleff. În aceleași zile, Corneliu Coposu anunță că, urmare a unor contacte anterioare cu trimiși ai Uniunii Europene Creștin Democrate din Germania (UECD), a înscris partidul în curentul politic european al creștin-democrației, motiv pentru care partidul trebuie să poarte și apendicele “creștin-democrat”. De asemenea, grupul de inițiativă va contacta ambasadele Marilor Puteri, inclusiv a URSS.

Negocierile privind împărţirea posturilor la conducerea noului partid au continuat până în ziua de 2 ianuarie, când a fost definitivată lista cu care s-au înscris ca partid politic la Tribunalul Municipiului Bucureşti. În mai puțin de zece zile, Corneliu Coposu și Ion Diaconescu reușesc să aducă la partid un număr important și suficient de cunoscuți, în cea mai mare parte foști colegi din detenție, în timp ce aripa PCNȚ îi aduce pe jurnaliștii comuniști Costel Badea, Mihai Ungheanu și Radu Theodoru. Acesta din urmă, nemulțumit de “faptul că nu era ofertantă situația”, covoacă la Muzeul de Istorie al Municipiului București un grup de militari în activitate și rezervă și înființează primul nucleu al viitorului Partid România Mare (PRM). Situația va fi pusă ulterior pe seama acelui plan al Securității de a forma un PNȚ propriu sau de a-l infiltra consistent, impresie întărită și de tentativele scriitorilor Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, percepuți ca “oameni ai Securității”, de a se înscrie în PNȚ-cd (ianuarie – februarie 1990). Într-o mărturie din 2004, Pavel Suian aducea precizări credibile prin caracterul lor comun în privința felului în care grupul Coposu a ajuns să domine noul partid: “S-a mers în așa fel cu aceste cooptări, încât aripa bătrână a devenit majoritară ca număr. După puțin timp, această majoritate de oameni bătrâni, toți pensionari și neavând nicio ocupație, era mereu la sediul partidului și lua decizii în lipsa noastră, a celor tineri, fără să ne consulte și, nu de puține ori, decizii greșite politic și ideologic. Noi, cei tineri, trebuia să mergem zilnic la serviciile noastre. La partid mergeam doar la terminarea programului de lucru”.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)