CRONICA TV: Gospodăria Ponta zgâlţâită de stenograme. "De ce n-ai vrut, Victore, să fii premier?" Cerasela a preferat Toblerone

Cu un zgomot infernal, ca de sfârşit de lume, cratiţa cu tocăniţă se prăbuşeşte pe gresia bej în degradé. Bucăţele de carne şi stropi de grăsime împroaşcă mobila şi pereţii. Pârâiaşe de grăsime fierbinte se preling ca apele primăverii, irizate de neonul de la hota Franke.

"Victooor!" În sufragerie, unda sonoră loveşte prima. Face să zdrăngănească vesela de Boemia de pe masă. Abia apoi apare faţa mânioasă a Dacianei, roşie printre zulufii blonzi, ciufuliţi. Premierul familiei stă încremenit, privirea goală, mut, cu gura căscată, ca peştele de sticlă pe milieul din stânga plasmei. Pe diagonala de 160 de centimetri, Traian Băsescu râde lat, la taifas cu Ion Cristoiu.

"Ce-ai avut în cap, fătălăule, când ţi-a propus ăla, de n-ai acceptat? De-asta ne silim noi? De-asta se agită socru-tu? De ce n-ai vrut, Victore, să fii premier? Cum să ratezi, mă, ocazia? Bărbat eşti tu? Foaie de ceapă, aia eşti!" Urmează un pomelnic de epitete – plus sinonimele – care ar da de ruşine tot Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan". Meliţa Dacianei toacă de o oră. Serii monotone, lungi de câte cinci minute, întrerupte de ţipete scurte. Ponta, cu capul gol în palme, le înregistrează mecanic: trei puncte – trei linii– trei puncte. Şi de la cap. SOS! Vai de sufletele noastre! Uneori apar şi variaţii. Atunci iese ceva de mamă. Regretabil, gândeşte el, cu mintea detaşată.

Deodată şuvoiul se opreşte. Peste liniştea grea, vocea lui Cristoiu, citind stenogramele. Apoi din nou explozia: "Nimic n-ai zis, nimic!" Are dreptate Daciana. A tăcut ca un laş. Trebuia să înşface prada. Chiar atunci, pe loc. Dar lui i-a fost frică. L-a lăsat pe Antonescu să vorbească. Mereu se întâmplă aşa. Mereu îi ia faţa. Mereu îi ia cineva faţa. Imaginea se topeşte, devine fluidă, ca în filmele proaste, apoi se limpezeşte.

Contractul individual de muncă, schimbări importante. Se aplică de la 1 ianuarie

Ce faci dacă ai pierdut cheile și rămâi încuiat pe dinafară. E frustrant, dar se poate rezolva

Victoraş are cinci ani, e mare de-acum, în grupa mijlocie. E foarte mândru de bretelele roşii supraelastice, pe care i le-a luat mămica de la "Romarta copiilor". Se fâţâie ca un curcan înfoiat pe lângă pupitrul Ceraselei. Nici nu-l bagă în seamă, ocupată să înmoaie între degetele grăsuţe un baton de plastilină "Pionier". Ce drăguţă e Cerasela, cu codiţele alea blonde! I-a căzut cu tronc la serbarea de Pom de Iarnă, când au jucat "Ridichea uriaşă". Cerasela era baba, iar el era căţelul. Când a apucat-o de mijlocelul grăsuţ, a închis ochii şi s-a rugat ca ridichea să nu mai iasă niciodată din pământ. Cerasela a trasformat plastilina într-un fel de copăcel şi tot nu se uită la el. Însă Victoraş ştie ce are de făcut. O săptămână a clocit planul. Scoate o mandarină din gentuţa de plastic cu "Miaunel şi Bălănel". O miroase ostentativ. Dar n-apucă să o desfacă şi să-i dea jumătate Ceraselei, că Dănuţ se şi repede spre ea cu o tabletă galbenă de "Toblerone". A simţit că i se prăbuşeşte în cap tavanul cu desene de Nell Cobar. Ruşinat, a ascuns repede mandarina la spate. Mămica lui Dănuţ e stewardwesă, n-ai cum să te pui cu el. Plus că Dănuţ e un înfumurat. Tot timpul e cu nasul pe sus. Uneori, când se enervează rău, mai şi scuipă. Se uită fix la tine, cu ochii ăia albaştri spălăciţi şi odată te trezeşti stropit. După care îşi zvârle freza de pe frunte cu un gest sfidător. Lui nu-i zice niciodată Tovarăşa să se tundă. E favoritul ei. Îl place că e "dezgheţat", aşa zice ea. Şi mereu îl pune să spună basme. Dănuţ e cel mai tare la basme. Are un sertar întreg cu cărticele "Traista cu poveşti", de 2 lei. Cum să-i iei faţa?!

"Tu de ce n-ai zis nimic, mutălăule? De ce trebuie mereu Antonescu să vorbească în locul tău? De-aia nu-i mai ajunge lu’ nevastă-sa la nas tot Strasbourgu’! Până şi ăla micu’ a deschis gura, să apară în stenograme! Numai tu, nimic. Unde ţi-era mintea?"

El rămâne cu capul în palme. Daciana dondăneşte în continuare. Băsescu hăhăie cu poftă. De dincolo, din bucătărie, se aude în surdină, un cântecel vesel din Pacific. Îmbrăcată în halat roz, cu şorţ alb, Imelda, bona din Filipine, şterge cu mopul urmele de tocăniţă de pe gresia bej în degradé.