Și venea... Venea ea la tribunal cu gentuța pe braț.
Cu privirea și pieptul înainte. Foarte înainte. Spatele drept. Prea drept. Ceva cocârjat ne-ar fi convins că dama are ceva uman în ea. Dar nu.. Moni vrea să facă pe victima, mai ceva decât o fostă nevastă mafioată plânsă.
Își ține coloana vertebrală ”băț” cu demnitate. Acea demnitate rară clocotind de resentimentele uitatelor dansuri prin poalele domnilor duioși, pe care poate doar Iri și le mai aduce amine, ca un cald remember a ceea ce a fost Moni înainte să fie...Moni.
“Face teatru absurd”, îndrăznește, micuț, Iri, să definească în fața presei personalitatea celei cu care a împărțit...poziția din societate. Iri bălmăjește atât de sumar, atât de clar-publicitar despre ”situația” sa, încât pur și simplu nu îi putem descoperi mica lume interioară (nu că am încerca, dar așa, de farmecul lucrurilor mici). Pare bântuit de nostalgia faptului că și-ar fi dorit să o vadă pe Moni la tribunal încălțată în niște superbi saboți din plastic, poate chiar mov, pe care să demonstreze că îi poate purta cu demnitatea tocurilor de zece.
Până la urmă, tot ceea ce a ieșit în fața camerelor de luat vederi nu a fost decât o scurtă imagine a găurilor din tălpile de VIP, prea bătucite ca să cocheteze cu însăși ideea de inocentă și totodată neinocentă femeie de mafiot. Moni, Iri, totul pare real. Continuați...
Recomandările noastre
