Jurnaliştii români stau într-un hotel bun, în centru. Prin faţa stabilimentului trec, zâmbind larg, perechi cu priviri sclipitoare, senine ca un cer de august. Raiul comunist are actori buni. Perechi de tineri care se plimbă, fără griji, împingând cărucioare din care râd micuţii oameni noi, bebeluşii răsfăţaţi ai un regim criminal.

În cel mai întunecat dintre întunecatele lagăre, cei mai buni actori n-ajungeau să facă glume la televiziune de Revelion, ca Stela&Arşinel. Ajungeau să mimeze fericirea pe străzile (bine luminate) din faţa marilor hoteluri care îngropau într-un festivism greţos delegaţii din străinătate.

Fericirea autentică era greu de obţinut. Pentru că Partidul îţi planifica, la momentul cuvenit, o întâlnire cu o tovarăşă „adecvată“. Întâlnirea avea loc, fireşte, într-un spaţiu public, sub atenta supraveghere a celor patru nord-coreeni „securişti“ care au grijă ca al V-lea nord-coreean să nu se abată de pe drumul care duce spre nirvana comunistă: suprema fericire obligatorie. Tabloul e uşor de descris: soldaţi disciplinaţi în batalionul Supremei Fericiri Obligatorii.

Puteai refuza o tovarăşă, cu preţul unei bile negre la dosar. Dar dacă şi la a doua „propunere“ a Partidului reacţionai greşit, atunci… Se făcea şi mai întuneric.

La povestea aceasta adevărată, pe care mi-a spus-o mai demult un gazetar bătrân, mă gândesc atunci când se nimereşte să ajung în lumina orbitoare a unui mall bucureştean. Şi ajung rar. De obicei în fostul circ al foamei din Vitan. Capsulă fără ceasuri, făcut să te facă să crezi că timpul nu trece.

Nu ştiu de ce, dar templele închinate consumismului absolut dement din România de azi mă deprimă. E mai complicat. Mi se pare că – aşa cum zicea cândva un scriitor bun că ziariştii nu umplu decât spaţii goale între nişte reclame – şi oamenii din malluri nu joacă decât rolul muştelor atrase de vitrine strălucitoare. Şi nu cred că oamenii aceştia sunt acolo pentru cumpărături. Sunt pentru a etala etichete, pentru a mima fericirea. Ca actorii nord-coreeni dintr-o zi oarecare din anii ’80. Mascaradele trec dincolo de ideologii.

Mallul mă deprimă ca duduiţele cu fustiţe sclipitoare care visează să cucerească inima unui Poponeţ (oricare) şi să-şi bea cafeaua în Dorobanţi. Oricum, îmi declin orice competenţă în materie de malling, chiar dacă nu-mi pot stăpâni o întrebare: pe Poponeţ ce-l mână-n luptă?

N-am niciun final pentru textul ăsta şi aş vrea ca reclamele să umple spaţiul alb din ziar, exact aşa cum o fac la mall. Unde nimeni nu simte nevoia să citească sau să scrie. Ci doar să se uite lung, fără să înţeleagă.