Evenimentul istoric
Corneliu Mănescu a ajuns primul lider comunist la vârful ONU. 1967, anul în care diplomația română a cucerit ONU
Corneliu Mănescu, vizită oficială în RFG, primit de Willy Brandt. sursa: Agerpres
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
În toamna anului 1967, pe culoarele sediului Organizației Națiunilor Unite din New York, se scria o pagină de istorie care avea să uluiască cancelariile diplomatice de pe ambele maluri ale Cortinei de Fier.
Pentru prima dată de la înființarea organizației, un reprezentant al unui stat socialist era ales să prezideze Adunarea Generală a ONU. Acel om era românul Corneliu Mănescu, un diplomat care reușise să transforme o țară-satelit a Moscovei într-un jucător de echilibru pe scena mondială.
Corneliu Mănescu, portretul unui „altfel” de comunist
Pentru a înțelege cum a ajuns Corneliu Mănescu la tribuna cea mai înaltă a lumii, trebuie să privim spre biografia sa atipică. Născut la Ploiești în 1916, Mănescu nu făcea parte din categoria liderilor comuniști formați „la strung”. Era un intelectual rafinat, absolvent de Drept și Științe Economice la București.
Deși aderase la Partidul Comunist încă din ilegalitate (1936), el a păstrat o distincție personală și un stil de viață care îi trădau educația aleasă. După 1944, a urcat rapid treptele ierarhiei, activând în zona politică a Armatei, dar adevărata sa vocație a fost diplomația.
Înalt, elegant, vorbitor de limbă franceză și posesor al unor maniere care aminteau mai degrabă de diplomația interbelică decât de „lemnul” discursiv stalinist, Mănescu a devenit fața „noului curs” al politicii externe românești.
Corneliu Mănescu, vizită oficială în RFG, primit de Willy Brandt. sursa: Agerpres
Drumul spre New York. Diplomația distanțării
Numit Ministru al Afacerilor Externe în 1961, Mănescu a fost principalul instrument prin care Bucureștiul a început să execute celebra „mișcare de detașare” de URSS. Sub coordonarea sa, România a început să joace un rol de mediator.
Câteva momente cheie:
- Relația cu RFG: România a fost prima țară din blocul estic care a stabilit relații diplomatice cu Germania de Vest (1967).
- Conflictul Chino-Sovietic: Bucureștiul a refuzat să ia partea Moscovei, menținând un dialog deschis cu Beijingul.
- Războiul din Vietnam: Mănescu a folosit contactele sale pentru a facilita discuții secrete între americani și nord-vietnamezi.
Această postură de „rebel pragmatic” i-a atras simpatia Occidentului. Statele Unite ale Americii și Franța vedeau în Mănescu un partener de dialog, în timp ce țările nealiniate din Africa și Asia vedeau în el vocea unei națiuni mici care lupta pentru suveranitate.
Momentul 19 septembrie 1967: O victorie simbolică
Alegerea sa ca Președinte al celei de-a 22-a sesiuni a Adunării Generale a ONU a fost un succes de lobby formidabil. Într-o perioadă în care Războiul Rece risca să înghețe orice dialog, candidatura lui Mănescu a fost percepută ca o gură de oxigen.
Când a urcat la tribună pentru a-și rosti discursul de acceptare, Mănescu nu a vorbit despre lupta de clasă, ci despre „coexistență pașnică” și „dreptul popoarelor de a-și decide singure soarta”.
A condus sesiunea într-un an extrem de dificil, marcat de tensiunile de după Războiul de Șase Zile din Orientul Mijlociu, demonstrând o imparțialitate care i-a adus respectul celebrului Secretar General al ONU de atunci, U Thant.
Corneliu Mănescu conducând lucrările ONU, 1968. sursa: Agerpres
De la triumful internațional la dizidența internă
Succesul de la New York a fost însă și începutul sfârșitului pentru cariera sa la București. Popularitatea internațională a lui Mănescu și imaginea sa de „om al lumii libere” au început să-l irite pe Nicolae Ceaușescu, care devenea tot mai obsedat de propria imagine. În 1972, Mănescu a fost înlocuit de la Externe și marginalizat în funcții onorifice.
Finalul biografiei sale politice este la fel de spectaculos ca apogeul de la ONU. În martie 1989, fostul președinte al Adunării Generale a ONU semna, alături de alți cinci veterani comuniști, „Scrisoarea celor șase”. Era un act de curaj suprem prin care îl acuza pe Ceaușescu de distrugerea economiei și a prestigiului țării.
Pentru acest gest, Mănescu a fost pus sub arest la domiciliu și interogat de Securitate până în ultimele zile ale regimului.
Moștenirea lui Corneliu Mănescu
A murit în anul 2000, rămânând în istorie ca diplomatul care a demonstrat că, în ciuda limitărilor ideologice, eleganța și dialogul pot deschide porți care păreau ferecate pe vecie. Alegerea sa la vârful ONU rămâne, până astăzi, punctul cel mai înalt atins de diplomația română în forurile globale.
Recomandările noastre
