Zece copii culeşi dintr-o sărăcie cruntă învaţă să boxeze, ajutaţi de fostul campion mondial. Singura condiţie: să meargă şi la şcoală.

Are mâna subţire, cât un vreasc, nu e mai înalt de-o şchioapă, dar loveşte cu năduf şi sprâncene încruntate în sacul imens. Picături mari de sudoare i se preling de pe frunte pe bărbie, dar asta nu-l opreşte din focul bătăii. E mic, e abia în clasa a VI-a, dar are ceva ce „maestrul Titi” ia drept stofă de pugilist: „Inimă cât o unghie şi e al dracului”.

Este doar unul dintre cei zece copii pe care îi antrenează, îi urmăreşte să meargă la şcoală, le dă de mâncare şi le este ca un tată. Norocul de a-şi continua pasiunea, dar şi să meargă la şcoală i se datorează fostului campion mondial la box Leonard Doroftei, cel care a avut iniţiativa de a-i ajuta pe copiii talentaţi, dar fără posibilităţi materiale, să boxeze cu sărăcia.

Masă, cazare, şcoală şi box

Chiar dacă peste sala de box Petrom au trecut câteva renovări, pentru Titi Tudor, fostul antrenor al lui Doroftei, timpul ticăie doar în ritmul loviturilor de la antrenamente. „Aşa era şi Doroftei”, îşi aminteşte Titi Tudor. „Venea şi se antrena la sacul ăla de-acolo, din capăt. Întârzia întotdeauna la antrenament. Mergea molcom pe stradă şi de atunci i-am zis: «Mergi ca un moş!» Şi «Moşu’» i-a rămas”. De atunci, fostul antrenor a adunat, pe lângă trofeele sale, 32 de medalii ale elevilor săi şi ceva ani pe care nu-i arată deloc. Ştie că mai are de unde să mai scoată un Doroftei.

Fostul campion mondial a simţit, la şase ani de la retragerea din competiţii, că trebuie să dea ceva înapoi. „Nu sunt elevii mei, nu merg la competiţii pentru mine, ei boxează în continuare pentru cluburile de unde vin, dar când termină şcoala au cum să aleagă: fie merg mai departe cu boxul, fie cu meseria lor. Cel mai important e să-şi continue şcoala”, spune fostul campion mondial, care - de câte ori are ocazia - îi plimbă prin galeria cu trofee din pubul său şi îi învaţă că doar prin muncă pot ajunge unde îşi doresc.

Şi după primul an în care băieţii s-au deprins cu pumnii, au adunat şi medalii importante la toate competiţiile naţionale. „Le dăm cazare, o masă caldă, le dăm echipament la competiţii, merg la şcoală, deci au şi o meserie şi se şi antrenează”, spune campionul. Le oferă, în fapt, ceva mult mai important: o şansă.

„Aşa era şi Doroftei. Venea şi se antrena la sacul ăla de-acolo, din capăt. Întârzia întotdeauna la antrenament. Mergea molcom pe stradă şi de atunci i-am zis: «Mergi ca un moş!» Şi Moşu’ i-a rămas.“, TITI TUDOR, antrenor de box

Scurtătura de la spălat parbrize în parcare spre sala de box

E aproape ora patru. Soarele de după-amiază a încins trotuarele şi aerul e înecăcios. Deocamdată, în sala de box este linişte şi răcoare. Unul câte unul, cu rucsacul în spate, vin la antrenament „copiii” lui Titi Tudor. „Nu ai mei, ai României”.

Sport nu se face pe stomacul gol

„Bună ziua, maestre”, răsună sala de fie care dată când unul dintre băieţi îşi face apariţia, cu rucsacul în spate, direct de la şcoală. Unul dintre ei, mai firav, se opreşte la distanţă, cu capul în pământ. Maestrul se întreaptă sigur spre el, pentru o confruntare bărbătească. Băiatul nici nu mai respiră. Antrenorul îi pune mâna după gât. Doar gestul e prietenesc, căci privirile lor se încleştează ca în ring.

„De ce nu mi-ai zis că pleci? Vrei să ne certăm?”, e mustrarea scurtă pe care i-o aruncă. „Mi-a fost ruşine, maestre”, spune copilul, cu voce cântată. „Să nu se mai întâmple. Du-te şi te schimbă”. Pleacă repede, uşurat.

„E un băiat amărât din Mizil. Mai are trei fraţi acasă, stă într-o casă mică. Maică- sa nu lucrează, taică-su e cioban. Se mai duce şi el să-l ajute la oi. E cel mai mare între fraţi, trebuie să ajute la muncă, aşa-i la ţară. Nu vrem să-l facem campion neapărat, dar măcar să-l canalizăm spre ceva. Ce să-i fac?”, se arată înţelegător profesorul lor, dar abia după ce băiatul s-a îndepărtat suficient, să nu-l audă.

„Îl vezi pe ăla mic, mai negru aşa? Stă într-un cartier aicea, în Ploieşti, după ora nouă seara ţi-e frică să intri acolo”, povesteşte antrenorul. „Ieri am fost acasă la unul dintre băieţi. Era maică-sa acasă şi l-a întrebat dacă a mâncat ceva în ziua aia. «Da? Bine atunci, că n-aveam ce să-ţi dau». Sunt nişte situaţii groaznice, te doare sufletul când îi vezi”.

Şi el le cunoaşte mai bine decât oricine, îi înţelege, dar nu poate tolera indisciplina. Boxul a scos dintotdeauna campioni din astfel de copii, cu probleme în familie şi fără bani, însă doar cu disciplină. Sportul cu pumnii le aparţine săracilor, iar Titi Tudor ştie asta.

Marele ring e rezervat celor rezistenţi

„Un copil de la ţară e învăţat cu greul. A muncit de mic, a mâncat corcoduşe din copaci. Dacă îl pui în faţa unei mese pline cu mâncare, stă într-un colţ şi înghite în sec, dar nu cere niciodată. Sunt rezistenţi”, mai spune Titi Tudor.

În sala de mese, unde îi aliniază pe toţi după antrenament, prezintă trofeele pe care elevii lui le primesc zilnic: două oale mari, bucăţi de friptură şi piure de cartofi. „Când vin prea mulţi la masă, tai bucata de carne în două. Se uită la mine şi se înghiontesc să vadă care primeşte bucata mai mare. Copiii sunt copii. Şi Doroftei când era mic şi am fost la un campionat mi-a spus: «Maestre, vreau şi eu să mănânc o bucată de salam». Şi i-am luat salam Victoria şi o pâine la doi lei”.

Antrenamentul începe la 4.30, pe ceas. Copiii se aliniază şi încep turele de sală. Boxează cu aerul, fac fandări, sar. Apoi intră toţi în ring şi încep exerciţiile. Cei mici se iau după cei mari. Mari nu pentru că ar avea pumnul mai gros şi ani mai mulţi, ci pentru că şi-au câştigat respectul în ring.

„I-am adus de pe stradă şi pe cei care spală parbrize la stopuri. Îi luăm pe sus de-acolo: au măcar o masă caldă, chiar dacă nu vor să facă box. Mulţi nu mai vin la antrenamente, dar nici la semafor nu i-am mai văzut. Sau dacă mai sunt, când îmi văd maşina, nu ştiu pe unde să fugă”, spune Titi Tudor.

O ŞCOALĂ ÎN EXTINDERE

Sala de sport din Bărcăneşti aşteaptă inaugurarea

Elevii de la şcoala lui Leonard Doroftei se antrenează în sala de la Clubul Petrom, la acelaşi sac la care în urmă cu mulţi ani „binefăcătorul” lor dădea primii pumni în box. Adevărata sală, care aşteaptă să fie echipată, se află în comuna Bărcăneşti, la intrare în Ploieşti.

„Am primit sprijin de la directorul şcolii şi vom deschide acolo pe viitor. Deocamdată, elevii învaţă la liceul industrial din Bărcăneşti şi vin apoi în Ploieşti la antrenament”, explică Leonard Doroftei. Sprijin au obţinut şi de la Consiliul Local Bărcăneşti, dar şi de la cei de la Clubul Petrom care le asigură copiilor mâncarea zilnică.