Sursa: EVZImediat după detronarea șahului Mohammad Reza Pahlavi și preluarea puterii în Iran, în anul 1979, Ayatollahul Ruhollah Khomeini și-a făcut cunoscut în calitate de lider suprem al Republicii Islamice Iran principalul crez: „Reamintesc încă o dată tuturor de pericolul reprezentat de tumora sionistă prevalentă, purulentă și canceroasă din organismul țărilor islamice”. Mullahii, clericii musulmani șiiți, au transformat imediat moscheile în tribune de propagandă antisemită și anti-israeliană. Imediat, către sfârșitul aceluiași an, prin referendum, o nouă lege supremă a înlocuit-o pe cea veche. În noua Constituție, de-a lungul mai multor articole, crezul Ayatollahul Khomeini s-a materializat în normă supremă. A fost momentul nașterii antagonismului pe viață și pe moarte declanșat împotriva Israelului.
Noua Constituție a Republicii Islamice Iran a așezat politica externă pe o temelie care a dat fiori reci nu doar Israelului, ci întregii lumi libere. Într-un stil care îmbină lirismul metaforic religios cu directiva politico-juridică, regimul nou instalat la Teheran și-a identificat dușmanii încă din Preambulul Constituției:
„Cu atenție cuvenită la conținutul islamic al revoluției iraniene, care a fost o mișcare menită să triumfe asupra tuturor mustad’afun (opresorii) asupra mustakbirun (mândrii/aroganti), constituția furnizează baza necesară pentru asigurarea continuității revoluției acasă și în străinătate. În special, în dezvoltarea relațiilor internaționale, constituția va lupta, împreună cu alte mișcări islamice și populare, pentru a pregăti calea formării unei singure comunități mondiale.”
Citită și apoi recitită cu consternarea inerentă, fraza nu lasă loc niciunei interpretări. Revoluție acasă, urmată de revoluție mondială, iar asta, până la formarea unei sigure comunități mondiale, una islamică. Lângă o asemenea declarație de intenție, făcută nu la o bere - mă rog, la un ceai - ci într-o Constituție, să mai punem câteva rachete cu încărcătură nucleară și poate vom înțelege mai bine cu ce se poate confrunta nu doar Israelul.
În același Preambul, alt pasaj, ales aproape la întâmplare, nu lasă nici el vreun loc de dubiu cu privire la viziunea Iranului Islamic asupra întregii lumi, nu doar a popoarelor din zonă:
„În formarea și echiparea forțelor de apărare ale țării, trebuie acordată atenția cuvenită credinței și ideologiei ca criterii de bază. Prin urmare, Armata Republicii Islamice Iran și Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice trebuie organizate în conformitate cu acest obiectiv și vor fi responsabile nu numai pentru paza și conservarea frontierelor țării, ci și pentru îndeplinirea misiunii ideologice a jihadului pe calea lui Dumnezeu; adică, extinderea suveranității legii lui Allah în întreaga lume - acest lucru este în conformitate cu versetul coranic „Pregătește împotriva lor orice forță poți aduna și șiruri de cai, împrăștiind frică în dușmanul lui Allah și în dușmanul tău și în alții în afară de ei” [8:60]).”
Dar ca să nu fiu acuzat că vorbesc amatoristic despre complexa lume în care linia dintre Drept și Religie este imposibil de trasat, ca și aceea dintre rațiunea cumpătată și fanatismul dezlănțuit, dau cuvântul mai jos unui cunoscător, în măsură să analizeze competent acest veritabil Mein Kampf care este Constituția Republicii Islamice Iran, Dr. Mohammed Al-Sulami, directorul Institutului Internațional de Studii Iraniene.
„Constituția Iranului - inima politicilor agresive ale regimului.
Mulți ridică întrebări cu privire la natura și realitatea politicii externe a Iranului, în special despre modul în care aceasta este decisă și impactul său asupra planurilor expansioniste ale regimului. Cele mai multe dintre analizele discutate anterior se concentrează pe aspectele practice ale politicii externe iraniene, fără a depune eforturi pentru a examina baza politicilor și orientărilor regimului. Pentru a înțelege cu adevărat motivul principal al politicii externe a Iranului, trebuie să studiem Constituția Republicii Islamice Iran, scrisă în timpul lui Ruhollah Khomeini și amendată în timpul guvernării lui Ali Khamenei. Mai multe articole din constituție se concentrează asupra politicii externe și formulării acesteia, iar numeroase clarificări și interpretări au fost prezentate de politicienii iranieni în acest sens.
Articolul 2 prevede că Republica Islamică neagă „toate formele de opresiune, atât înfăptuirea lor, cât și supunerea față de acestea, precum și dominarea, atât în impunerea, cât și în acceptarea sa.” Articolul 3 afirmă că, pentru atingerea acestor obiective, guvernul are datoria de a direcționa toate resursele sale către 16 scopuri, inclusiv formularea politicii externe iraniene „pe baza criteriilor islamice, angajament frățesc față de toți musulmanii și sprijin necruțător pentru mustad’afun din lume.” Acest articol este revelator, deoarece indică faptul că politica externă a guvernului iranian se bazează pe evitarea guvernelor și concentrare pe entități non-statale.
Cel mai cunoscut articol din constituție, care se concentrează în principal pe identitatea statului și pe principiile sale atât în țară, cât și în străinătate, este Articolul 12. Acesta consacră sectarismul regimului și natura sa exclusivistă.
Articolul 144 detaliază mijloacele de implementare ale prevederilor Articolului 12, care oferă doctrina pentru Armata Iranului. Se stipulează: „Armata Republicii Islamice Iran trebuie să fie o armată islamică, adică dedicată ideologiei islamice și poporului, și trebuie să recruteze în serviciul său indivizi care au credință în obiectivele revoluției islamice și sunt devotați cauzei de realizare a scopurilor acesteia.”
Pentru a clarifica direct politica externă a Iranului, așa cum este definită de constituție, Articolul 152 afirmă: „Politica externă a Republicii Islamice Iran se bazează pe respingerea tuturor formelor de dominație, atât în exercitarea, cât și în supunerea față de aceasta, pe păstrarea independenței țării în toate privințele și a integrității sale teritoriale, pe apărarea drepturilor tuturor musulmanilor, pe non-aliniere față de superputerile hegemonice și pe menținerea unor relații pașnice reciproce cu toate statele nebeligerante.”
Aplicarea acestui articol și a Articolului 144 se vede clar în Articolul 154, care legitimează intervenția în treburile altor țări. Se afirmă: „Republica Islamică Iran are ca ideal fericirea umană în întreaga societate umană și consideră că atingerea independenței, libertății și a guvernării dreptății și adevărului este dreptul tuturor oamenilor din lume. În consecință, în timp ce se abține cu strictețe de la orice formă de intervenție în treburile interne ale altor națiuni, sprijină luptele justificate ale mustad’afun împotriva mustakbirun în fiecare colț al globului.”
Pentru a detalia mai mult toate acestea, regimul iranian împarte populația mondială în două tabere principale: cei „aroganți” și cei „oprimați”. Forțele aroganților, conform viziunii regimului iranian, constau în mai multe națiuni, în mare parte occidentale, inclusiv SUA, unele țări europene, Israel, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Bahrain. Națiunile oprimate, pe de altă parte, includ Iran, Siria, Liban, Venezuela, Yemen, Sudan, Bolivia și Zimbabwe, printre altele. Prin această clasificare, Iranul urmărește să atingă scopuri subversive, inclusiv exploatarea minorităților religioase și sectare, țintirea intereselor marilor puteri din categoria „dușmanilor aroganți” și destabilizarea țărilor regionale.
Regimul iranian aspiră, în cele din urmă, să conducă lumea islamică. Doctrina revoluționară a Republicii Islamice se bazează pe răspândirea distrugerii, subversiunii și războiului permanent pentru a forma o singură comunitate globală, bazată pe ideologia Wilayat Al-Faqih(autoritatea și tutela absolute a unui jurist islamic de rang înalt), și pe furnizarea de sprijin financiar și militar pentru toți cei care îl solicită în orice luptă împotriva celor pe care Iranul îi consideră printre forțele aroganței din lume. Aceasta este o valoare fundamentală profund înrădăcinată, care modelează toate deciziile cheie de politică și este legitimată de constituția iraniană.
Cu alte cuvinte, conținutul actualei constituții iraniene se bazează în mare parte pe o ideologie teocratică și supremație sectară, atât acasă, cât și în străinătate. În constituția sa, regimul iranian se concentrează, în general, pe trei principii principale: Prima este mândria, obținută prin conflict cu părțile externe, conform ideologiei care reprezintă nucleul și fundamentul viziunii regimului. A doua este înțelepciunea, atinsă prin exprimarea mândriei prin pragmatism și politică reală. A treia este beneficiul sau recompensa, obținută prin atingerea scopurilor supreme ale revoluției, exportarea acesteia, propovăduirea și răspândirea principiilor sale și lucrul pentru a ținti și slăbi oponenții.
În concluzie, aceste politici agresive vor conduce în cele din urmă această națiune, cu o istorie și o civilizație profund înrădăcinate, către abis, și vor reprezenta o amenințare pentru regimul de la Teheran. Singura cale reală de a începe schimbarea acestor politici ar trebui să înceapă cu constituția iraniană, care, în forma sa actuală, incită la conflict, ura și excludere atât acasă, cât și în străinătate. Schimbarea constituției ar afecta politica internă, regională și internațională a Iranului, ar rectifica drumul său și ar evita pentru regiune și întreaga lume nenorocirile aduse de război. De asemenea, ar oferi o oportunitate pentru o coexistență reală a Iranului cu restul lumii, bazată pe convenții și tratate internaționale, pe respectul reciproc între statele vecine.”
Reiau observația mea de mai sus și invit cititorul să pună ceva arme nucleare lângă o asemenea Constituție, vegheată în aplicarea ei cu mâna oțelită a fanaticilor conducători religioși care visează la o planetă islamică.
