În timp ce unii caută locuri exotice şi hoteluri luxoase, jurnalista Mihaela Onofrei alege să-şi petreacă vacanţa la Tiraspol, pentru cafeaua delicioasă şi plimbările pe Aleea Albastră, părculeţul de pe malul Nistrului.

„Am fost în concediu la Tiraspol!”, „Da?! Şi ce mai e pe-acolo?” „E mai frumos decât în Bucureşti!”. Aşa le povesteşte Mihaela Onofrei colegilor de la Radio Lynx, din Bucureşti, unde este reporter special, despre oraşul din stânga Nistrului. Mihaela a învăţat să citească povestea adevărată a oamenilor care poartă războiul în suflet ca pe-o boală, dar care nu s-au oprit din trăit. Fiecare călătorie în Tiraspol înseamnă revederea prietenilor, apoi misiunea de serviciu şi, ascunsă tainic în inima ei, dorinţa de „a-şi reîntâlni tinereţea”.

Un oraş pe care cei mai mulţi dintre noi l-au văzut doar în ştirile despre război, despre Ilie Ilaşcu sau despre separatism, de fiecare dată presărate de prejudecăţi. Pentru iubirea pe care o poartă în suflet pentru oraşul vitregit, Tiraspolul o să-i rămână veşnic dator Mihaelei cu o tinereţe.   Un drum de 30 de euro

Viaţa dublă, de transnistreană adoptată şi bucureşteancă neadaptată, Mihaela o ascunde în hainele fără culoare. Firea veselă şi-o dă însă de gol prin râsul molipsitor, de copil, şi ochii mici care dau roată prin jur, cercetând orice mişcare. Are 39 de ani şi merge în Transnistria încă din timpul războiului din 1992, când era corespondent. A făcut o pauză de 13 ani şi din 2005 încoace face vizite regulate, de mai multe ori pe an. Limba rusă a învăţat-o în şcoală şi cu prilejul călătoriilor.

De fiecare dată, Mihaela Onofrei aduce acasă o poveste diferită faţă de ce s-a mai spus despre Tiraspol şi oamenii de acolo. Pentru ea, oraşul se lasă dezbrăcat de secretele vieţii normale.   Drumul până în locul de vacanţă o costă cam 30 de euro. Când strânge bani de plecare, nici nu se gândeşte să nu se avânte la drumul de 15 ore. Merge cu autocarul până la Chişinău, cu „marşrutka” până la graniţa separatistă şi cu troleibuzul, trei staţii, până în inima Tiraspolului. Aici îşi găseşte liniştea şi inspiraţia de scris. Muzica rusească o poartă de la calculatorul din redacţie tocmai în capitala Transnistriei. Un altfel de Paris

„Eu vin din Transnistria cum m-aş întoarce din Paris. Îmi cumpăr mereu cafea cu o aromă de whisky irlandez, care-mi place foarte mult. De data asta, un prieten m-a dotat cu un coniac, pentru care ei sunt renumiţi. Să nu mai vorbesc că îmi aduc ciocolată ucraineană, care se găseşte acolo”, spune jurnalista. 

Când vorbeşte despre locurile frumoase pe care le-ar putea vizita un turist, dacă ar fi uşor pentru turişti să ajungă peste Nistru, scapă câte un „avem şi patinoar” sau „la noi, poţi să mergi cu berea în mână pe stradă” şi nu regretă nici o clipă că se leapădă de Bucureşti. Indiferent din ce colţ al lumii e sunată, răspunde la telefon  cu „Privet” ( „Salut” în rusă - n.r.). „Serile sunt foarte speciale, ies să mă plimb cu prietenii pe Aleea Albastră, părculeţul de pe malul Nistrului. Băncile toate sunt albastre şi fiecare are o copertină… e foarte frumos! Ne luăm câte o bere şi povestim”, spune Mihaela.

Floriile - sărbătoare care a coincis cu sărbătorirea a 65 de ani de la eliberarea de ocupanţii fascişti, în cel de-al doilea război mondial - au prins-o pe Mihaela la Tiraspol. Copacii s-au dat în spectacol cu florile lor, iar seara cerul s-a lăsat luminat de artificii, spre bucuria tinerilor.  CĂLĂTORIA DE VACANŢĂ Miliţienii, tancul şi Lenin cel roz

Mihaela Onofrei merge în Transnistria cu acreditare de presă, multe aprobări de la „Olvia Press”, agenţia de presă a guvernului de la Tiraspol, şi numeroase telefoane date în prealabil, pentru a fi sigură că ştie toată lumea că ea ajunge la vamă în ziua în care şi-a planificat călătoria. „Am păţit să fiu întoarsă de la graniţă de multe ori. Acum, miliţienii mă cunosc deja ca pe un cal breaz”, explică bucureşteanca.

La Tiraspol, stă într-o garsonieră pe care o închiriază cu 12 dolari pe zi. Închirierea este cel mai ieftin şi cel mai folosit mod de cazare.

Ospitalitatea prietenilor ei o traduce simplu: „Pot oricând să vorbesc română pe stradă, dar nu mi-aş primi guma la magazin sau cafeaua la bar dacă aş vorbi ca acasă. Nimeni nu m-ar înţelege”. Şi ca să le explice mai bine „profanilor” cum arată republica, o descrie scurt – „e ca România în 2005”.

Adevărata dramă a oamenilor de acolo se simte în vocea tremurată a Mihaelei şi în ochii care poartă, pe la colţuri, sclipirea unei lacrimi, de fiecare dată când vorbeşte despre transnistreni. „La tanc”, un loc romantic de întâlnire

Acolo, unde merge Mihaela să se relaxeze, militarii nu mişună pe stradă, aşa cum ne-am închipui, „stau în Tighina şi se ceartă pe criterii politice”, şi oricât ar vrea Mihaela să-i pozeze, nu-i ies în cale.

Preferă să facă fotografii, ca toţi localnicii, „la tanc”, în inima oraşului, reperul tuturor întâlnirilor: romantice, de afaceri, amicale. Ca pe majoritatea transnistrenilor, şi pe bucureşteanca Mihaela o leagă amintiri frumoase de replica „ceasului de la Universitate” din Tiraspol. „Tancul acesta este foarte romantic, încărcat de amintire. Acolo îşi dă întâlnire toată republica. Când eram foarte tânără, în ’92, am trăit„ în acele zile apăsate de încărcătura războiului, o idilă. Prietenul meu de atunci m-a suit de tanc şi m-a pozat. Pentru că nu ştiam să preţuiesc amintirile, după ce ne-am despărţit, am rupt poza”, povesteşte jurnalista despre monumentul lăsat în urmă de al doilea război mondial. Tot „la tanc” se pozează şi tinerii căsătoriţi.

  Simpaticul „Lenin înaripat”

Străzile oraşului de vacanţă sunt împânzite de statui – simbol al ruperii lor de Basarabia: „Mama Rodina” („Mama Ţară”) şi două monumente ale lui Lenin. „Există o statuie a lui Lenin pe care o pozează ei tot timpul ca simbol al separatismului. Ei, acel Lenin este din piatră roz. Leninul acela roz şi înaripat mi se pare mie foarte simpatic”, chicoteşte Mihaela.

Printre distracţiile Tiraspolului se numără câteva discoteci, un patinoar, stadionul modern al echipei de fotbal Sheriff şi mai ales barul „de fiţe” Argo, unde se întâlnesc ofiţerii şi subofiţerii care au solde mai mari. Tinerii mai trec din când în când graniţa pentru un concert de muzică rock.   „MOŞTENIREA”   Transnistrenii trăiesc cu războiul în spate

Relaţia specială a Mihaelei cu o provincie proscrisă în istoria recentă o face să nu arate cu degetul spre oamenii care nu mai pot scăpa de frica războiului. „Acolo, nu există om care să nu fi avut o rudă moartă în război. E o sărăcie cumplită, tinerii nu au bani, aşa că se străduiesc să studieze multe limbi străine, ca să poată pleca”, spune Mihaela, care ameninţă un duşman imaginar că dacă prietenilor ei li se va întâmpla vreodată ceva, va merge până la Moscova să lupte cu vinovaţii. În reportajele ei pentru radio, Mihaela Onofrei a învăţat să se ferească de cuvântul „separatist”, aşa că toate personajele - amici de-ai săi care i-au oferit găzduire şi i-au dezvăluit cu încredere povestea vieţii lor - sunt descrise ca oameni cu vise, aşteptări şi vieţi normale. Cimiterele le păzesc morţii, iar spaimele şi le ascund în amintirea unui război care i-a transformat pe toţi, în ochii lumii, în „ucigaşii” unirii cu Basarabia. Ea îi vede în alte culori, îi descrie cu vorbe blânde, îi creionează cu vorbe frumoase. „Dmitri are familie şi copil, Nadia a fost îndrăgostită, Alisa e nebunatică. Am făcut schimb de cuvinte porcoase, eu din română, iar ea mi-a îmbogăţit vocabularul cu înjurături în rusă”. DE-ALE GURII

„Blinciki” şi coniacul Kvint

Dintre reţetele speciale pe care le poţi gusta în Transnistria, Mihaelei îi place borşul ucrainean, cu sfeclă roşie, foi de dafin şi smântână. Recomandă însă şi zeama de pui dezosat şi „blinciki”, un aluat fiert şi umplut cu carne tocată, cartofi, brânză de vaci cu stafide, brânză sărată cu verdeaţă sau vişine, după preferinţe. În Transnistria se bea în special vin, dar coniacul Kvint rămâne celebru. „Când i-am luat interviu lui Alexandru Caraman, fostul vicepreşedinte al Guvernului separatist, mi-a spus că singura armă de ucidere în masă pe care o mai au este coniacul”, îşi aminteşte Mihaela, ale cărei povestiri sunt notate şi pe blogul ei, transnistria.imagine-romania.ro.