Comuniștii români se organizează! Cine a spus că a terminat cu ei în România? Cine a fost primul președinte al PCdR?

Comuniștii din România nu aveau nicio legătură cu socialiștii finalului secolului al XIX-lea. Din punct de vedere ideologic, comuniștii români erau în marea lor majoritate pătrunși de ideile contrarevoluției din octombrie 1917. Singurul intelectual care avea legătură cu stânga propriu-zisă era Lucrețiu Pătrășcanu, fiul socialistului D.D.Pătrășcanu, animator al revistei Viața Românească. Din cauza filogermanismului său, istoricul D.D. Pătrășcanu fusese izolat. Fiul său jurase cumva să răzbune nedreptatea părintelui său.

Comuniștii români - 8 mai 1921!

Comuniștii români s-au întâlnit la Clubul Socialist care își avea sediul pe Strada Sfântul Ionică la numărul 21 în București.  Președinte al  Partidului Comunist din România a fost ales Gheorghe Cristescu (născut la 10 octombrie 1882, Copaciu, Giurgiu – decedat 29 noiembrie 1973, Timișoara, Timiș). Era originar din  Copaciu, județul Giurgiu și era cunoscut după meseria sa de bază, aceea de confecționer de plăpumi. De aceea, i se spunea „Plăpumaru”, deținând un atelier de plăpumărie în Capitală. Acesta ceruse autorizația de la Ministrul de Interne Constantin Argetoianu (1871-1955), Acesta  a consemnat în „Memoriile” sale faptul că liderul ales al PCdR i-a oferit ocazia de a-i aresta pe comuniști și a termina cu ei:

„Am spus că înlocuirea lui Averescu la Interne prin mine a coincis cu redeșteptarea activității comuniste, adormită de la venirea noastră la Guvern …. Conducătorii comunismului au schimbat metodele lor, odată cu plecarea generalului Averescu de la Interne, socotind probabil ca urmașul lui nu va fi în stare să se opună unei mișcări mai generalizate…. N-am proclamat starea de asediu decât după câteva luni, după ce comuniștii săvârșiseră numeroase acte de sabotaj și delicte impotriva libertății muncii… Lupta a ținut un an, dar a fost încununată de un deplin succes. Mă măgulesc cu acest succes, căci l-am dobândit cu rare excese de brutalitate. Țara a fost curățată de comunism”.

Argetoianu a fost Ministru de Interne în intervalul iunie 1920-decembrie 1921. El procedase încă din 1920, când comuniștii, neorganizați în partid, au încercat să deturneze greva generală din acel an, să aresteze mulți lideri cu vederi comuniste printre care și influenții jurnaliști de stânga Matei Socor și  Ilie Moscovici de la „Adevărul”. Gheorghe Cristescu nu era în țară la acea dată.

Aproape trei ani mai târziu, în 1924, „Legea Mîrzescu” a pus bazele scoaterii în afara legii a PCdR, întemnițării liderilor și interzicerii organizațiilor comuniste precum Ajutorul Roșu. Care au fost motivele? Activiștii comuniști înființaseră PCdR ca Secție a Internaționalei a III-a Comuniste. Ei propovăduiau tezele lui Buharin care vedea România „creația imperialismului mondial, o temniță a popoarelor”.

Comuniștii români: partidul n-a mai fost condus de români! Soarta primului lider PCdR

Gheorghe Cristescu Plăpumaru (1882-1973) a fost singurul lider român interbelic român. A condus PCdR în perioada 1921-1924. A fost urmat numai de activiști unguri, ucraineni, bulgari și polonezi, unii evrei. Astfel, până în 1944, când Gheoghe Gheorghiu Dej a fost ales, la 4 aprilie, aflat încă în închisoare, în locul lui Istvan Foriș, succesiunea în funcția de lider PCdR a fost: Elek Koblos, Vitali Holostenko, Boris Ștefanov, Aleksandr Gorn, Istvan Foriș, În afară de Boris Ștefanov și Foriș, liderii de după Plăpumaru au fost executați la Moscova în timpul epurărilor staliniste. Foriș a fost ucis de comuniștii români în 1946, în România. I s-a imputat o presupusă înțelegere secretă cu Antonescu, ilegaliștii comuniști până în aprilie 1944 fiind mai mult închiși decât activi contra regimului pro-nazist Antonescu.

Dar oare ce s-a ales de Gheorghe Cristescu Plăpumaru? Între timp, comuniștii naționali câștigaseră în 1944 partida cu cei care veniseră de la Moscova (grupul Dej-Maurer-Bodnăraș-Pătrășcanu câștigase contra grupului Pauker-Luka-Georgescu-Roman și alții). Au avut loc epurări interne din 1946 până în 1954. Plăpumaru pur și simplu i-a sfidat pe liderii comuniști. Exclus din partid în 1926, a ajuns temporar la închisoare ( perioada 1950-1954) pentru că el candidase la alegerile din 19 noiembrie 1946 de partea social-democraților lui Constantin Titel Petrescu.

Plăpumaru fusese un mic burghez, conform „dicționarului nescris al luptei de clasă”! Avusese concesionat în perioada interbelică un hotel la Călimănești, Vâlcea! Deținuse și „plăpumăria” din Capitală. Eliberat, Cristescu-Plăpumaru a devenit după 1965, un dizident contra lui Nicolae Ceaușescu!  Ceaușescu l-a repus în drepturi, cu recunoașterea vechimii,  în 1971, după reabilitările începute prin Plenara din 1968.  Dizidența lui Cristescu a fost în contextul începutului cultului personalității sale și mini-revoluției culturale de inspirație asiatică (maoism chinez și juche nord -coreeană). A rămas memorabilă scrisoarea lui, intitulată: „de la Cristescu, Plăpumarul, către Ceaușescu, Cizmarul!”. Era prima mențiune publică ante-decembristă a primei profesii a lui Ceaușescu. Evident, Ceaușescu nu l-a sancționat fiindcă fusese totuși eroul de la 8 mai 1921!

Epilog....

Cei douăzeci de ani de ilegalitate și cei 14 ani de la ieșirea din ilegalitate (1944-1958, anul retragerii trupelor sovietice din România) au fost plini de schimbări de denumiri,  strategii, alianțe (rolul deloc de neglijat dar nu absolut în debarcarea lui Antonescu la 23 august 1944) schimbări ideologice și epurări în partidul comuniștilor români.

Dar aceasta, evident, este o altă poveste...