Ceea ce se întâmplă în Fâşia Gaza întârzie şi mai mult soluţionarea conflictului israeliano-palestinian
Hamas, care controlează teritoriul de la retragerea israeliană din 2005, a precipitat criza. Ajuns la putere prin alegeri, dar şi prin confruntare violenţă cu gruparea rivală Fatah, Hamas a promis mai multă fermitate faţă de Israel şi o guvernare mai puţin coruptă. În fapt, refuzul de a recunoaşte Israelul şi tactica aripii sale militare de a ataca cu rachete oraşele israeliene învecinate au transformat Fâşia Gaza într-o fortăreaţă a mizeriei şi brutalităţii. Mizerie, cauzată parţial de blocada punitivă instituită de Israel în speranţa de a stârni opoziţie faţă de Hamas; brutalitate, practicată de islamişti pentru a-şi menţine controlul.
Armistiţiul de şase luni, negociat în iunie anul trecut cu sprijin egiptean, a fost o încercare de a rupe acest cerc vicios. Nu a reuşit, nici una dintre părţi nerespectând spiritul acordului. Islamiştii nu au sistat decât parţial atacurile cu rachete; Israelul nu a renunţat la politica de a încerca să îngenuncheze Hamasul prin sigilarea graniţei.
Armistiţiul nu a fost prelungit, iar Hamas a intensificat atacurile cu rachete, inclusiv asupra unor localităţi care nu se află în imediata vecinătate a graniţei. Nu a luat în calcul faptul că în Israel au loc alegeri la începutul lui februarie şi că toate partidele vor plusa, sprijinind o ripostă fermă. Nu a avut răbdare până la instalarea noului preşedinte american, eventual mai deschis decât actualul spre soluţii diplomatice şi nu militare. A considerat probabil, în mod eronat, că Israelul va repeta imprudenţele comise în timpul confruntării cu gruparea islamistă Hezbollah, din Liban. A crezut că, dacă atrage armata israeliană pe teritoriul său, poate obţine o victorie simbolică sau morală, chiar şi cu preţul unor pierderi umane şi materiale serioase.
Israelul recunoaşte că urmăreşte să slăbească capacitatea militanţilor Hamas de a lansa rachete spre teritoriul său. În mod firesc şi legitim, doreşte să-şi apere cetăţenii. Vrea să demonstrezeze că rămâne invincibil pe plan local, corectând impresia de nesiguranţă creată după incursiunea neconcludentă din Liban. Pentru asta trebuie să obţină un armistiţiu favorabil, fără să piardă prea mulţi oameni în cursul unor eventuale lupte în aglomeraţii urbane. Trebuie să distrugă depozitele de muniţii şi tunelurile prin care islamiştii aduc material militar din Egipt, conştient fiind că Hamas va mai lansa câte o rachetă tocmai pentru a demonstra că nu poate fi anihilat.
Anihilarea nici nu e posibilă. De altfel, liderii israelieni se feresc să vorbească despre aşa ceva. Îşi face însă iluzia că războiul, prin pierderile şi suferinţele pe care le provoacă, va asmuţi opinia publică palestiniană împotriva liderilor Hamas. Din contră, cei care riscă să-şi piardă electoratul dacă sunt percepuţi a fi prea concesivi faţă de Israel sunt liderii Fatah, în frunte cu preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene, Mahmud Abbas. La fel şi guvernele arabe moderate, temătoare de reacţia islamiştilor locali care admiră sau sprijină Hamasul. Invazia poate duce la o nouă radicalizare a palestinienilor şi a unor importante segmente din lumea arabă.
Prin riposta sa în forţă, Israelul riscă şi o pierdere de imagine în rândul aliaţilor tradiţionali. S-ar putea ca încercarea de a plasa invazia în contextul mai larg al luptei împotriva terorismului să nu mai aibă acelaşi ecou ca în anii recenţi. Conceptul s-a demonetizat oarecum; terorismul pare să se fi mutat pe continentul asiatic, iar Occidentul este preocupat în prezent de criza economică. E adevărat că Uniunea Europeană nu a putut adopta o poziţie comună fermă, dar apelurile la un armistiţiu lansate din capitalele europene au devenit din ce în ce mai vocale; chiar şi Statele Unite nu se vor putea opune la nesfârşit presiunilor crescânde de la ONU.
Dar poate riscul cel mai mare, din punctul de vedere al Israelului, este că actuala confruntare militară va întârzia şi mai mult rezolvarea problemei palestiniene. Soluţia a fost identificată de mult: două state. Nu s-a putut încă ajunge la ea. Orice piedică suplimentară reprezintă un regres. Geografia nu îi este favorabilă Israelului şi nici timpul nu lucrează neapărat în favoarea sa.
Recomandările noastre
