Pentru viața sa curată, Sfântul Atinoghen a fost uns episcop de Pidahtoea. În timpul prigoanei împotriva creștinilor, declanșată de Dioclețian, Atinoghen s-a retras împreună cu zece dintre ucenicii săi la un schit din satul Pidaton.

Într-o zi, pe când Sfântul era plecat de la schit, ucenicii săi au fost prinși din porunca guvernatorului Filomarh și întemnițați.

Plecând în căutarea lor, Atinoghen i-a găsit închiși în temnița dregătorului. Filomarh îi cere ca el și ucenicii săi să se lepede de credința în Hristos și, ca semn al lepădării, să aducă jertfe zeilor.

Cum aceștia refuză, guvernatorul poruncește să fie decapitați mai întâi cei zece ucenici, care primesc cu bărbăție moartea.

Atinoghen îi cere lui Filomarh să îi îndeplinească o ultimă dorință: să fie ucis la schitul său drag. Dregătorul acceptă.

La schit, lui Atinoghen îi iese în întâmpinare o cerboaică pe care o crescuse de când era mică. Atunci, Sfântul i-a zis:

„Dumnezeul veacurilor să nu te dea pe tine, nici seminția ta, spre vânare vânătorilor, ci tu și seminția ta așa să fiți, încât în toți anii să vă aduceți aici câte un pui, spre junghiere și mâncare celor ce vor veni la pomenirea noastră.”

Atunci, cerboaica, vărsând lacrimi, a căzut la picioarele sfântului, iar acesta a binecuvântat-o cu semnul crucii.

Apoi, Sfântul și-a primit sfârșitul prin sabie.

Iar, în fiecare an, la pomenirea Sfântului Atinoghen, după citirea Sfintei Evanghelii, cerboaica venea și își aducea puiul pentru a fi primit ca jertfă.

Sfântul Vasile cel Mare îi atribuie Sfântului Atinoghen imnul „Lumină lină”, splendida cântare din rânduiala Vecerniei.

Părticele din moaștele Sfântului Atinoghen se află în biserica Mănăstirii Stavropoleos din București.