Evenimentul Zilei > Actualitate > Cele mai amețitoare vorbe din lume
Cele mai amețitoare vorbe din lume

Cele mai amețitoare vorbe din lume

Poate fi măsurată Credința? Există vreun aparat care să arate de la câte unități în sus ești un bun creștin? Și dacă nu există, tu, biet aspirant la credință, ce faci? Cum te orientezi?

„De veți avea credință cât un grăunte de muștar veți zice muntelui acestuia mută-te de aici dincolo, și se va muta.” Aceste vorbe, cu care Iisus își ceartă ucenicii (după ce mai înainte i-a numit „neam necredincios și îndărătnic”) pentru lipsa lor de credință, care i-a împiedicat să vindece un copil bolnav, ne încurcă și mai mult. Cum adică, viitorii apostoli, viitorii sfinți, care au stat atâta vreme în preajma Mântuitorului, sunt „necre dincioși”?

Atunci noi, vai de capul nostru, ce să mai nădăjduim? Creștinismul este religia paradoxurilor, începând cu Moartea pe Cruce care deschide porțile Vieții. În ciuda aparențelor, episodul din viața lui Iisus căruia îi este dedicată această Duminică (a X-a după Rusalii) este de un optimism orbitor. Așadar, pe când cobora împreună cu Petru, Ioan și Iacob de pe Muntele Tabor, unde avusese loc Schimbarea la Față, la El vine un om care Îi cere să-i vindece copilul bolnav de epilepsie (sau „lunatic”, cum i se spune în Scriptură), după ce încercase fără succes la ucenicii Acestuia.

Scena apare în toate cele trei evanghelii sinoptice (Matei, Marcu, Luca), însă relatarea celui de-al doilea surprinde un detaliu fascinant: Iisus îi spune tatălui că trebuie să creadă pentru a-și vedea copilul vindecat. Atunci, bărbatul, disperat, cu lacrimi în ochi, izbuc nește: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” Sunt cele „mai amețitoare vorbe care s-au rostit vreodată”, scrie Nicolae Steinhardt. Și cele mai paradoxale.

Din aceeași familie cu „Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit!” pe care Blaise Pascal i le pune în gură Mântuitorului. Sau cu „În cine cred? În Iisus Hristos, sper!”, ale lui Eugen Ionescu, unul dintre marii fră mân tați ai lui Dumnezeu, care și-a găsit credința și liniștea spre finalul vieții. La fel ca Mircea Eliade. Tatăl copilului lunatic nu credea. Sau, mai degrabă, credea că nu crede. Însă, când a fost pus de Mântuitorul într-o situație extremă – dacă ar fi răspuns că crede, ar fi mințit, dacă ar fi răspuns că nu crede, și-ar fi condamnat copilul – credința omului nostru a izbucnit din străfundurile sufletului ca lava unui vulcan prin stratul gros de roci.

Iată cât de folositoare duhovnicește sunt aceste „situații extreme” (necazuri, suferințe, amărăciuni etc.) în care Dumnezeu ne pune și de care noi, ființe ușuratice, ne văicărim atât. Iar pericopa evanghelică de duminica aceasta ne mai învață ceva: A-ți pune întrebări, a te îndoi, a te frământa în legătură cu relația ta cu Dumnezeu, toate sunt semne că Îl cauți. Iar dacă Îl cauți, L-ai și găsit! (

 

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: