Cum diferența dintre banal și extraordinar este făcută doar de mințile și sufletele noastre, ceea ce pare nesemnificativ ochilor dinprejur poate fi tulburător protagonistului.
Suntem făcuți, în foarte bună măsură, din intersecțiile deloc întâmplătoare cu unii oameni care, fără să-și propună așa ceva, ne marchează cumva definitiv deciziile, viețile, destinele. Ne îndeamnă ferm spre alegeri, ne sugerează imperativ atitudini, ne impun un principiu, un drum anume, repet, fără ca ei să intenționeze neapărat, deliberat, premeditat, o asemenea grozăvie!
Pe de altă parte, de prea puține ori spunem, celor care au marcat ceva important în noi, care a fost rolul lor în viețile noastre, fără ca nici ei, și nici noi, să fi așteptat așa ceva la vremea întâmplării. Spun eu, acum, după 23 de ani.
Era în toamna anului 1992, Evenimentul zilei apăruse de câteva luni. Deja ziarist cu o brumă de notorietate, căpătată la săptamânalele pe la care trecusem, Zig-zag, Expres și Expres Magazin, mi se urcase la cap. Începeam să vreau să culeg din laurii noii mele stări. Drept pentru care, credeam că „bruneafox”-ului din mine cel mai grozav i s-ar potrivi consacrarea în lumea boemă. Găseam că îmi stă de minune prin crâșmele scriitorimii, prin atelierele pictorilor, prin nesfârșite peripluri bahice, literar-jurnalistic-artistice, capcane din care mie îmi părea că pot extrage stări, trăiri și concluzii definitive, iar asta înainte de parcurgerea oricăror trepte de cunoaștere și formare temeinică.
Cum zăbovitul în boemă - această splendidă floare-carnivoră, parfumată și aurită pe dinafară, dar garnisită cu miere anestezic-letală pe dinăuntru - cere timp, lăsasem deoparte scrisul, cu tot ceea ce presupune el. O vreme, câteva luni, Ion Cristoiu m-a răbdat. După care, deodată, excedat, cu un ton controlat, calm-dezamăgit, mi-a spus atât: „Mirel, am văzut că nu mai scrii, nu te voi da afară, ești un ziarist foarte bun, poate vei pricepe și te vei trezi, să știi, este mare păcat, ție îți dispare numele, nu mie!”.
Vorbele alea, câteva, m-au înspăimântat pe loc, am înghețat. Nu știu cum s-a făcut, nu știu nici azi ce s-a întâmplat în mine, nu știu ce a fost atins, nu îmi dau seama ce reașezare s-a petrecut, tot ceea ce am știut - și asta din ce în ce mai clar de-a lungul timpului, pentru că vorbele mi-au sunat deseori în cap - a fost că din acel moment am început să înțeleg: demonul ratării poate purta straie de veșnică sărbătoare, iar îngerul împlinirii, salopeta de șantier.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
