POVESTI DE DECRETEI.

Ma numesc Elena sunt decretel! Am stiut mereu ca am fost dorita si doar intamplator sunt o decretica. Asta nu m-a impiedicat sa ma bucur ca am tot timpul cu cine sa ma joc si de unde sa-mi aleg prieteni! Am crescut cu Cenaclul si cu Beatles-ii lui Pitis. Am fost la ceaiuri si in tabere unde, chiar daca mancarea era proasta, distractia era la maximum. Dupa ‘89 am invatat sa muncesc si sa respect munca. Azi imi fac vacantele in afara tarii, beau Cinzano si ma gandesc ce bun era CIOCIOSAN-ul (n.r. - un amalgam de bauturi usor alcoolizate).

“Am fost o generatie Experiment”

Am crescut intr-o casa unde ne incalzeam iarna cu oala de apa pe aragaz, cu mobila care s a coscovit din cauza asta, cu cozi la salam si tacamuri, cand s-a tras in “Ceasca” eram pe Calea Victoriei din intamplare si am fost dintre primii care au ajuns la Universitate, am crezut in Constantinescu si am auzit de la acesta in fiecare zi ca nu mai e pacura pentru incalzire. Atunci mi-am amintit de copilaria mea, de care incercam mereu sa scap...

Am fugit in alta tara, m-am intors cand mi-a ramas mama singura pe lume, am o afacere, platesc taxe si impozite si ma supar cand "domnii" dau legi pentru ei, iar noua ne dau doar "interziceri.

Mi-am vandut apartamentul comunist si mi-am facut o casa, m-am gandit ca astfel poate nu o sa ma mai simt ce sunt de fapt UN EXPERIMENT. Azi stau pe o strada desfundata care apare primarie ca "asfaltata”.

Imi doresc alta viata, dar ma consolez cu AR PUTEA FI SI MAI RAU si ca nu am copii. Eu cred ca adevarata mea intrebare ar putea fi: “Oare se merita sa-i fac? Oare in ce societate ii las? Sa fie sclavi si ei? Oare as fi in stare sa-i educ cand acum societatea e asa pierduta? Mama mea mi-a dat valorile acestei tari si neam de care sunt mandra, dar acum toate astea sunt pierdute in marea tiganiada.. CU RESPECT O DECRETICA nascuta  pe 01.04.1969

”Muncim mult pentru a razbate” Nu suntem o generatie “altfel”, suntem doar generatia care a trebuit sa munceasca mai mult pentru a razbate. Viata noastra a fost si este o continua lupta pentru ca am fost educati si formati sa  devenim “mandria tarii”  si noi chiar  am crezut ca asta ne este menirea. In copilarie am invatat cu dorinta ascunsa ca parintii si scoala sa fie mandri de noi, in adolescenta si tinerete am invatat pentru  castigarea increderii in noi insine, iar acum muncim pentru ca fii si fiicele noastre sa fie mandri de noi.

Eu sunt o luptatoare si sper ca intr-o buna zi si numele meu sa se alature altor nume din galeria “decreteilor” care vor aduce exclamatii de bucurie  la auzul cuvantului Romania.

Desi cuvintele mele suna patetic,  suntem poate singura generatie  careia voit  i s-au  inoculat adevaratele principii morale. Acum nu mai conteaza motivul. Ceea ce conteaza este ca produsul finit a fost de calitate, dar, din pacate, nu Romania beneficiaza de el.

 Sper din tot sufletul ca Romania  sa se trezeasca si sa se intoarca la aceleasi valori morale si sa nu sluteasca sufletele generatiilor actuale prin prezentarea non-valorilor ca valori, hidoseniei ca frumusete si dezmatului ca virtute.

”Suntem o forta ca nu renuntam usor” Cred ca fiecare dintre noi, din cei doua milioane au o poveste de film, trista sau frumoasa, pornind chiar de la intrebarea: “Cum de m-am nascut?”. Privind intrebatori parintii de ce nu ne-au dorit, incercind sa intelegem obiectiv (subiectiv este o drama sa-ti  judeci parintii) va descriu pe scurt si traseul meu prin viata. Parintii mei erau la o varsta de 40/45 de ani, cand mama a mers la un control, pentru o banala apenticita, si i s-a facut testul de sarcina.. A fost imediat luata in evidenta la Dispensar si la Militia din comuna.        Din doua in doua luni, doctorita din sat, impreuna cu militianul, au vizitat-o pe mama sa vada daca nu a avortat.       Cateva femei din sat au facut puscarie la locul de munca (6luni). Astfel, pe 28 aprilie 1969, m-am nascut intr-un un sat izolat si sarac aflat pe un deal impadurit dim Moldova.   Parintii mei erau saraci, tata lucra pe santier sau sezonier pentru a ne intretine si pentru scoala la Iasi  a celorlalti frati ai mei aflati la varsta liceului. Am crescut fara sa stiu sa ma fi certat /sau interesat parintii mei in privinta scolii (eram 2 clase de cate 35 de copii generatia mea)    Norocul meu a fost ca mai eram “plasat” la bunici care m-au educat ca inainte de razboi. Bunicul iubea pamantul, il gusta, si animalele. Un taran adevarat, un Moromete inchis in el. A fost inchis doua saptamami de comunisti si eliberat pentru ca fusese decorat de rusii. Astepta americanii si-mi repeta ca tot ce ii impotriva lui Dumnezeu va pieri, iar eu il credeam nebun.

Am fost dat la scoala, la Liceu Energetic din Iasi, ca sa fac 10 clase, apoi profesionala, sa invat o meserie ceva. Parintii nu aveau,parintii posibilitatea sa ma sustina la Liceu si facultate.

La sfarsitul clasei a zecea, o profesoara de matematica ne-a intrebat, pe fiecare, ce vrem sa facem mai departe. Mie mi-a spus ca la liceu e prea multa scoala pentru mine mine si ca va fi mult si profesionala.

Asta m-a ambitionat foarte mult.

Am intrat al cincilea pe liceu, apoi am facut si facultatea la seral in Bucuresti lucrand pe santier ca electrician la Casa Poporului. Acum am o firma de instalatii electrice cu 25 de oameni in Banat, nu suport politicieni si lucrez zi-lumina, am un baietel care nu prea intelege indarjirea cu care lucrez, pentru ca eu stiu cum sa nu ai de mancare, sa nu ai decat o pereche de pataloni sau sa fii tratat ca un animal. Eu stiu, dar lui nu-i spun.

Cred ca noi decreteii putem sa schimbam Romania, facind sa nu mai depindem de statul care ne-a decretat obligandu-i pe politicieni sa ne respecte, sa ne asculte pentru ca suntem multi care am reusit, fiind multi competitia de a supravietui, de a reusi in viata a fost dura si ne-a calit .   Suntem o forta prin faptul ca nu renuntam usor, ca cei de azi.

Viata este un dar frumos primit de la Dzeu , de la intimplare oricum de un dar trebuie sa te bucuri.

"Viata m-a obligat sa sar dintr-o barca in alta”

 

Si eu sunt un "decretel" (nascut in februarie 1969) si un vechi cititor al EVZ. Am vazut ca articolele legate de acest subiect s-au "suprapus" peste cateva ganduri mai vechi ale mele. Am constatat ca si eu gandisem la fel.

Intr-adevar, am fost generatia care a facut un "arc" intre cele doua perioade istorice-comunismul si tranzitia postrevolutionara. Gandit initial ca sa fim "oamenii noi", generatia care sa desavarseasca  construirea "comunismului  biruitor" in Romania, ne-am trezit ca fiind generatia care sa reconstruiasca democratia si capitalismul.

Sincer sa fiu, chiar cu cativa ani inainte de Revolutie, atunci cand Gorbaciov pornise perestroika in URSS, nu credeam ca,nu numai in Romania,dar in tot spatiul estic,istoria "se va intoarce". Ne gandeam ca ,poate sigur, Ceausescu va fi inlaturat cumva (sau va muri de moarte buna),si in locul lui va veni un comunism un pic mai edulcolat (ceea ce s-a si cam intamplat in primii ani dupa '90:)).

In cazul meu,antagonismul  intre ceea ce traiam,simteam si gandeam in mijlocul familiei,si ceea ce eram obligat sa "gandesc" in societate era poate mai adanc decat al altora, pentru ca eu proveneam dintr-o familie de intelectuali de inainte de instaurarea comunismului,si aveam un mod de gandire( si o educatie),nu neaparat anticomunist sau capitalist,dar normal,in spiritul logicii carteziene europene.Precizez asta,pentru ca am intalnit foarte multe cazuri (colegi,prieteni),provenite din familii urcate pe scara sociala datorita regimului comunist,si care,din pacate,sunt exemple vii ale aparitiei "omului nou" de tip comunist.

In orice caz, eu am fost unul dintre cei obligati de viata sa "sar'" dintr-o barca in alta. E greu sa treci de la pionieri, planul la maculatura, tovarasul si tovarasa, liceu, pregatire pentru admiterea la facultate pentru a deveni "intelectualul patriei", sportul de performanta ca unul din putinele motive de umplere a timpului, cititul ,discutiile "subversive" despre adevarata istorie a tarii purtate in grupul de prieteni intelectuali ai bunicului, apoi armata lunga,campanii agricole, munca in fabrica, discoteca cu muzica romaneasca, blugii de contrabanda, filmele "meseriase" la video (acum vazute cu alti ochi-exemple ale cretinismului consumist hollywoodian:)) etc.

De la toatea astea s-a sarit la calculator, internet, telefon mobil, asaltul mediatic, asaltul consumistic de tip occidental, limba  engleza ,managementul, marketingul, businessul, peste 30 de tari vizitate, MBA afara, dezbateri politice, P.P.E. etc, etc. M-am simtit obligat sa astern aceste randuri. Ovidiu Dobronauteanu /38/Bucuresti

“Ce repede trece timpul”

 

Iata ca se implinesc acum niste ani, de cand am emigrat in Canada (2002), de cand iubita faptura care mi-a dat nastere (voit sau nu) a inchis ochii definitive (2005), de cand cel de-al treilea copil al meu s-a nascut (2005) etc.

S-au implinit, de asemenea, multi ani de cand va citesc ziarul si tot nu ma satur. Acum il citesc online....

Este foarte ambitios sa-ti rezumi povestea vietii in cateva "linii directoare".

Ce repede trece timpul, dar ce greu de indurat sunt amintirile.....mai ales cand realizezi ca nu putini din cei pe care-i iubesti  sunt departe, sunt in etate sau....nu mai sunt in viata (ci doar in suflet...)

Parca mai ieri eram la scoala 27 din Colentina, Masina de Paine, invatind foarte bine si fiind asa mandru de cravata de pionier, multumit de mine ca eram mandria parintilor. Cum as putea sa'l uit pe profesorul de franceza, domnul Calin sau pe diriginta mea doamna Ichim, doamna de Romana)?

Din pacate, nu mai stiu multe alte nume....or mai trai ? Or mai lucra....

Pentru petrecerea timpului liber, nu prea aveam multe jucarii, dar ne confectionam singuri: arcuri cu sageti (din lemn de dud), prastii cu "invizibile" (sarmulite sau ace cu gamalie indoite), tevi cu cornete, si, din cand in cand, vreo masinuta de plastic de 3 lei 50.....asa erau vremurile.

Mai tarziu, ma jucam cu Monopolly, facut de vreun copil mai indemanatic. Sau cu un cutit de lemn facut la traforaj (pe ascuns). Eram (cel putin) Rahan....sau macar un fervent adept....sau renumitele capace de bere pe care le puneam pe sina de tramvai pentru a fi "ultra"plate si pentru a evita astfel pierderea lor prea rapida la jocul cu piatra.

Le mai povestesc din cand in cand baietilor  mei (14 ani si 12 ani) care, poate din respect sau interes, ma asculta cu greu (evitand sa casca) si care au tot ce vor.

Si totusi....ce nu au ei ? Ia sa vedem...dragoste parinteasca am avut, au si ei; jucarii am avut , au si ei (ma rog, ale mele....), bucuria de a iesi afara si a explora: am avut-o din plin, dar ei.....NU. Si-o refuza singuri, iar noi parintzii ii ajutam sa fie niste singuratici: ii "supra"protejam, ii tinem prea lipiti de noi, preferand sa-si strice ochii la TV , computer, jocuri video......

La terminarea scolii Generale (8 clase) am reusit la Mihai Viteazul (dupa o vara fara TV, joaca, prieteni samd). Vai, ce mandru eram.....tata, mama, se laudau cu mine peste tot: la rude, la prieteni, prin vecini....

Am terminat patru ani de liceu cu media opt si ceva (parca) la sectia mecanica. Viata in liceu era foarte frumoasa, in ciuda ....unor oprelisti (...directorul de atunci se numea Tov. Spulber (ma rog, Dl.)...foarte, foarte sever....poate si pentru ca m-a pus sa zugravesc tavanul de la etajul 2, pe care noi toti l-am murdarit cu bete de chibrit aruncate in sus si care se lipeau de tavan lasand cercuri de fum (ocupatie pe care o aveam in timp ce fumam).

Cine credeti ca a venit cu mine si chiar s-a suit pe scara sa zugraveasca? Mama....Cand a vazut-o directorul, a "iertat-o" si pe ea, si pe mine...

Apoi am inceput meditatiile la anatomie/fizica/chimie pentru medicina......total neinspirat a fost tata. Foloseam prilejul pentru vedea filme sexi (la video), meditatorul de anatomie era printre putinii care aveau un astfel de  aparat pe atunci (si, pentru 250 lei pe "sedinta", eram amandoi multumiti)

Cand tata m-a insotit la afisarea rezultatelor dupa admitere, saracu' de el cauta de zor ......incepand de sus in jos (cei intrati cu 10 erau sus).....l-am sfatuit sa inceapa invers (cu cei picati). Am avut dreptate caci m-a gasit foarte repede....

Armata m-a mancat...tata n-a mai vrut sa auda de vreo relatie...amanare...etc. Mars la armata golane ! Si am plecat....la Fagaras (batalion de pedeapsa pentru cadre).....groaznic, de nedescris, umilitor......ce stiu copiii nostri?

Un an si patru luni.....dupa primele luni am fost mutat la Campulung Muscel...un pic mai caldut. Am terminat-o si pe asta, cu chiu cu vai, permisii, interventii, accidente etc....oare m-a facut mai barbat? Nu cred, oarecum mai ordonat poate, dar nu se justifica tot chinul numai pentru atata lucru.

Am lucrat dupa terminarea armatei incontinuu (chiar si in paralel cu absolvrea universitatii, la ff), m-am casatorit (dupa multe aventuri, iubite, ca toti baietii), dupa multe seri de discoteca (Studentesc, Preoteasa), berarii (Butoias, Athenee,  Carul cu Bere) mare, munte etc.

DA m-am casatorit, cu cea pe care inca o mai iubesc. Clara,sotia mea, care mi-a  adus pe lume toti trei copiii (doi baieti si o dulceata de fetita) si care a divortat de mine la un moment dat (de bun ce eram), dar pe care am recastigat-o dupa mai putin de un an de rugaminti, vagabondaj, camasi necalcate etc. Doamne, ce rau e singur  !!!!!

Iata-ne cu facultatea terminata (eu, caci ea a crescut copii....), viza luata....si calare pe avion - agoniseli de-o viata in patru valize si hai in America.....(continentu')....mai exact in Montreal, Canada.

In Romania lucrasem pe la o multinationala, asa ca mi-a fost relativ usor sa-mi gasesc de lucru ceva asemanator (in doua luni) dupa, insa, cateva crize si certuri, caci banii erau pe duca (mai aveam vreo 200 de CAD, cu doi copii situatia era gri inchis).

Profesional, pot spune ca m-am realizat. Lucrez intr-o multinationala, binisor platit, sotia de asemenea, dupa trei copii - 10 ani casnica...- a facut un curs de contabilitate si a gasit de lucru relativ bine.....avem casa , doua masini....tata e des pe la noi. Parintii ei de asemenea.....mai rar....

Mi-e dor de tinerete....de copilarie....de mama si de tot ce a insemnat viata fericita de familie - cu neajunsuri, cu rasete de copii, cu glume, certuri, tipete, realizari, casa parinteasca (ma rog, apartamentul....), cu hainele de care eram asa mandru, prietenii, verisorii (imprastiati acum in toata lumea)... fratele meu (ramas in Romania si de care mi-e un dor nespus)....mi-e dor de tara, de peisajele ei superbe, de mare......

Da , mi-e tare dor Silviu Badea

“Cu forta la scoala”

 

Pe atunci eram la liceu si mama in invatamint, dar trebuia sa duca lunar la serviciu adeverinta de la ginecolog - la care era programata de scoala ei, niciodata acelasi medic sau cabinet, sa nu se dea spaga!- daca avea nevoie de salariu, cu care si asa nu prea aveai ce cumpara de mancare, rafturile din Alimentara fiind cam goale sau pline de conserve cu mazare si rosii... iar tata era prelucrat la serviciu in sedinte despre barbatia masculina si implinirea ei prin fecundarea femeilor - nici vorba "numai nevasta, tovarase!"...   La liceu ni se faceau lectii de dirigentie cu asistenta medicala si planse in care se explica nevoile sexualitatii umane si ca este bine sa incepem activitatesexuala sustinuta inca din timpul liceului, cu colegele, cu prietenele etc... parcurile erau pline de chiulangii carese sarutau si se masturbau sau faceau sex in boscheti, gradina Botanica si Cismigiu pe inserat...   Nu exista asa zisa "agresiune sexuala" sau plingeri inregistrate, pur si simplu fetele nemaritate erau curve sau libertine, iar barbatii niste Don Juani, Litoralul gemea de poloneze, cehoaice, scandinave si nemtoaice nesatisfacute venite la plaja ieftna si discotecile pe valuta, cam de atunci s-a dus vestea "potentei" romanesti in tarile nordice europene...   Societatea civila mustea de incesturi, aventuri, divorturi, dar copiii erau luati si crescuti-educati de statul comunist, copii care astazi la peste 30 de ani si nu stiu decat sa faca curat pe ogoarele latine din Europa iliesciana...   Pe atunci nu conta daca erai surd sau schiop, mutilat sau cretin, toti handicapatii, tiganii si normalii erau inscrisi fortat la scoala, un minim de opt clase trebuia sa aiba tot tineretul chit ca cei cu liceu erau deja considerati ca aveau facultate desi nu stiau sa faca nimic, economia nationala traia din exporturile masive furand de la gura poporului...   Astazi... eu va salut fara respect din Statele Unite ale Americii, tovarasi!.))

 “Fac parte dintr-o generatie specila”

 

Am citit articolul despre "Decretei" si, subit, mi-am revazut toata viata. Numele meu este Cristian Udrescu si sunt nascut pe 10 Octombrie 1967, adica am implinit 40 de ani acum o luna.   Primul lucru pe care mi-l aduc aminte, si care m-a facut sa constientizez ca fac parte dintr-o generatie "speciala", a fost  ca atunci cand am intrat in clasa a 8-a eram 12 clase paralele (de la Clasa 8-a A la Clasa 8-a L). In urma cu un an de zile nu existau decat doua clase a 8-a, A si B.   Urmatorea imagine imi aduce aminte de toti prietenii de la bloc cu care ma intalneam la coada din spatele "Alimentarei"  pentru ca ..."se vindeau gheare de pui". Apoi a trebuit sa invat la lumanare (din cauza intreruperilor de curent) pentru treapta a doua de liceu si pentru facultate.   Cel mai frumos cadou (pe vremea cand invatam pentru admiterea la facultate!) a fost o lada de Pepsi primita de la mama pentru efortul deosebit pe care considera ea ca eu il faceam. Doamne ce gust minunat. Nici acum nu imi este clar cum a reusit sa faca rost de ea.   Nu am sa uit niciodata privirea din ochii tatalui meu care, director fiind, a trebuit sa accepte o "sacosa" de carne de la o angajata pe care o ajutase si, imediat dupa ce a iesit respectiva din birou, mi-a spus incercand sa-si explice gestul fata de mine: "Fac asta pentru ca altfel nu vom avea ce manca saptamana viitoare".   Nu avem voie sa uitam nici zilele de salariu in care, la Alimentara, nu se gaseau decat creveti vietnamezi, sampanie Zarea, paine beton (numai pe buletin) si salam Victoria de culoare albastra!   Apoi a venit Revolutia, Dumnezeu sa ii ajute pe toti cei care si-au dat viata in acele zile, si toate regulile s-au schimbat peste noapte.   Trebuia sa luam decizii singuri. Sa gasim o metoda ca sa supravietuim tranzitiei. Programator fiind, cu primii bani castigati atunci cand am vandut un program unei multinationale, mi-am cumparat cu jumatate din ei un casetofon auto si de cealalta jumatate am cumparat portocale (numai cei care din generatia noastra stiu, probabil, cat de mult ne doream o portocala!)   Ulterior, pentru ca am vrut sa inteleg conversatia din filmele americane de pe "video" (cel mai facil mod -daca nu singurul- in care aveam acces la cultura occidentala) si am invatat engleza "de la televizor", am fost angajat la o mutinationala. Inca mai pastrez tiparite memo-urile pe care le scriam in engleza dupa sedintele de management. Rad cu lacrimi de fiecare data cand le citesc.   Am invatat din mers care este diferenta dintre Cash Flow si Profit&Loss, diferenta intre sistemul romanesc de management care te obliga sa te adresezi cu "Domnule Director" unei persoane din conducere si cel american in care modul de adresare era direct, pe numele mic, iar cand venea momentul, toata lumea statea zi si noapte pentru a rezolva problemele.   In 1993, dupa ce toti colegii ne-am cumparat primele Dacia noi noute (de la Pitesti), din banii de salariu (si nu din ajutoare de la toata familia!) am declarat personal ca pana la 40 de ani toti vom avea cate o vila si un Mercedes (visul fiecarui roman din acea vreme). Nu vreau sa imi aduc aminte cate luni au ras de mine pe aceasta tema. Intre timp, toti au ajuns mult mai repede sa-si indeplineasca visele (chiar daca acum nu mai vor Mercedes pentru ca este banal!).   Mai toti colegii din echipa de management din acea vreme au ajuns acum sa conduca mari companii in Romania si in strainatate.   Si ar mai fi cateva lucruri de spus: - Acestea sunt motivele pentru care noi nu credem in ajutorul Statului, - Acestea sunt motivele pentru care generatia noastra nu se asteapta la pensie de la Stat, - Din aceste motive consideram ca suntem datori sa ne platim taxele (iar copii nostri sa nu mai fie obligati sa invete in scoli insalubre) - Din aceste motive nu putem fi de acord cu Gigi Becali sau cu Mitica Dragomir.   Iar zicala "cine are carte are parte" nu se aplica nicaieri mai bine decat generatiei noastre, si trebuie sa ne mandrim cu asta!

Poveste din America   M-am nascut in vara lui 1968 in frumosul oras Timisoara. La doi ani dupa nasterea mea, parintii au divortat. Mama s-a intors in Moldova ca sa fie aproape de rude, fiind nascuta in Galati. Ne-am stabilit la Bacau si am crescut ca orice alt copil, urmind scoala primara, apoi gimnaziul si liceul. Mama a dus tot greul si s-a dedicat educatiei mele cu tot sufletul ei. A incercat sa ma tina sub aripa ei protectoare si abia prin liceu am inceput sa inteleg ce inseamna a trai sub guvernare comunista.

 

Odata ce am inceput sa inteleg viata de zi cu zi, mama a inceput sa-si depene tristetile si mi-a spus ca am fost un copil nedorit dar nu a putut sa avorteze datorita unui decred dat de presedinte. Dupa nasterea mea, mama a mai ramas o data insarcinata, dar de data asta a reusit sa avorteze ilegal. Tata a dorit sa ma dea la un orfelinat, datorita traiului precar dar mama mi-a spus ca o data ce a vazut zimbetul inocent de pe fata mea, s-a stabilit o legatura puternica intre mine si ea si nu s-a mai dezlipit de mine.

Tata traieste si acuma si cind eram prin liceu am auzit de la mama ca ar fi fost si prin inchisoare, ca s-a recasatorit si ar avea si copii. Mai recent am aflat ca are cancer de colon. Niciodata nu a incercat sa ma contacteze sau macar sa intrebe de mine. Nu am avut dorinta de a-l cunoaste si tot timpul pentru mine a fost “decedat”.

Mama a fost foarte autoritara, dominanta si a scos “untul “ din mine. Si-a dorit sa aiba un copil educat frumos, cu maniere si sa aiba carte. In liceu mi-a placut matematica si ma gindeam sa urmez pe acest drum dar mama mi-a spus ca aceasta dorinta nu o sa puna pine pe masa in viitor. Asa ca a trebuit sa accept ceea ce ea isi dorea sa fiu. Am dat la Facultatea de Farmacie de trei ori la rind, candidind cu peste 20 de alti copii care ca si mine isi antrenau mintile ca sa toceasca cuvint cu cuvint cartile de biologie. Toceala m-a scos din minti; singurul lucru care ma tine era chimia unde erau probleme si in sfirsit iti foloseai creierul instructiv. Dupa trei rateuri mama a luat decizia sa dau la Facultatea de Biologie, unde competitia este mai putina. In vara lui 1989 am fost a zecea pe lista din cele 40 de locuri. Primul an l-am terminat cu zece pe linie deoarece continuam aceeasi toceala cu care eram obisnuita. Am fost doar doi studenti cu 10 in acel an si Facultatea dadea un fel de excursie in Franta pentru intretinerea legaturilor dintre studentii romani si francezi. A trebuit sa fie consiliu profesional ca sa se decida, cine sa mearga, deoarece erau doar doua locuri si , desi eram doar doi care puteam sa mergem, mai era si o alta studenta a carui tata era profesor la aceeasi facultate si un mare securist.

Deci, trei studenti si doua locuri. In final a fost ca un loc sa fie pentru fata profesurului universitar iar al doilea a fost pentru colegul meu, iar comentariul a fost ca un copil de la tara trebuie stimult in defavoarea celui de la oras (acesta fiind eu). Dupa ce m-am pregatit intens invatind limba franceza (mama mi-a platiti si meditatiile) am aflat verdictul care a schimbat total in mintea si sufletul meu despre cine vreu sa fiu cu adevarat. Urmatorii ani m-am lasat de toceala si am reusit in final sa termin a treia pe lista de absolventi. 

In toamna lui 1993 m-am angajat la un centru de cercetari biologice ca cercetator si am inceput cariera de biolog in domeniul cercetarii impotriva cancerului pe baza de noi potentiale medicamente. In primavara lui 1995 m-am inscris la doctorat si am muncit 24 din 24 de ore ca sa pot face fata, in primul rind a dotarii sub orice critica si in al doilea rind a umiliintei de a reusi sa procur reactivii de care am avut nevoie. A fost o munca titanica dar uitindu-ma in urma, cred ca a meritat. In toamna lui 1998 mi-am sustinut teza de doctorat si am primit titlul de doctor in primavara lui 1999. Deja din 1998 incepusem o campanie decisiva de a gasi un job in afara si nu ma interesa unde; am trimis CV-ul si abstractul tezei de doactorat peste tot: Europa, Canada, Australia si chiar in Africa si China. Nu ma interesa unde va fi ci acela care va raspunde primul , la acela ma duc. Mama isi dorea Canada, dar nu a fost sa fie desi am avut oferta de aciolo dar ar fi trebuit sa ma reprofilez pe o alta parte a biologiei, ceea ce nu mi-a convenit. Din Europa, majoritatea raspunsurilor venite au fost ca Romania nefiind tara UE, nu ma pot finanta; cu alte cuvinte, imi ofereau postul dar nu plateau. A fost o plama foarte mare pentru mine raspunsurile din Euroma.

In vara lui 1999 am primit un raspuns din Texas si postul de postoctoral research associate era perfect pe ceea ce am facut in tara: testarea in vitro a diferite produse chimice pe linii de celule leuchemice. Am avut un interviu telefonic unde mai mult a vorbit profesorul decit mine si am spus da. Asa a inceput drumul de neintors spre un viitor mai bun. La centrul de cercetari unde lucram, deja nu luam salariile decit o data la ceva luni iar situatia era ca centrul va fi curind desfiintat (ceea ce s-a si intimplat dupa alti 2 ani). Cea mai mare umilinta in sufletul meu era ca la 30 de ani sa fiu inca finantata de mama desi terminasem o facultate, aveam o slujba si traiam intr-o cutiuta de apartament cu o camera si un WC. Aceasta umilinta imi ardea inima si stiam ca nu va fi bine nici in urmatorii multi ani.

In septembrie 1999 aterizam pe aeroportul din Dallas cu o inima cit un puric si o frica cit casa, dar cu credinta in Dumnezeu ca ma va ajuta sa fac fata. Primul job a fost la Facultatea Baylor,Texas. Apoi, in 2000 m-am mutat in Louisville, Kentuky, tot pe un post de postdoctoral research associate, intrucit in Texas, proiectul nu a mai avut finantare. In Kentucky, am continuat pe aceeasi linie cu cercetarea si am avut un sef de origine germana caruia ii datorez tot respectul pentru ca ma- invatat cele mai moderne tehnici de biologie moleculara. Satisfactia profesionala a fost singura care imi dadea putere.

Tot in Kentuky am decis sa trec la pasul urmator de emigrare, si anume de la viza J-1 sa trec la H-1. Dar viata mi-a pregatit o alta turnura: din fetita dura dedicata stiintei am realizat ca sub soare trebuie sa ai grija si de sufletul tau. La un laborator vecin cu al meu era un tinar care isi facea un felloship in oncologie si spre surprinderea mea era si bun. Ma obisnuisem deja cu tipul americanilor comparativ cu cel al emigrantilor. E diferenta ca de la cer la pamint. Incet, incet, colegul meu a reusit sa topeasca icebergul din mine si sa scoata la iveala un suflet cald si blind, cu mare devotatie pentru ceea ce face si cu dorinta de stabilitate. Si asa a inceput o relatie care s-a transformat in toamna lui 2003 la casatorie oficiala. Intre timp, m-am mutat in San Diego California, pentru a fi cu sotul meu, si am reusit sa obtin un slt post de postdoc la Universitatea din California San Diego, Centrul de Cancer. Aceasta slujba mi-a adus si viza H-1, ceea ce a insemnat enorm pentru mine

Eu 34 iar sotul 42 de ani, ne-am unit vietile si amindoi am fost pregatiti pentru aceasta decizie. Sotul este doctor oncolog si cind ne-am casatorit isi facea cei 3 ani de datorie in Navy. La 3 luni de la casatorie, a fost deportat in Irak pentru 6 luni. A fost o mare incercare pentru amindoi, dar am reusit sa trecem si peste aceasta incercare. In 2005 am devenit parinti si suntem cei mai fericiti avind in casa plina de gurita micului Christopher care are acuma 2 ani si jumatate. Ne-am mutat in statul Carolina de Nord, unde sotul continua sa-si practice meseria in asociatie cu alti medici, iar eu am acceptat prima mea slujba in Biotech Industry devenind research scientist.

Concluzia dupa 8 ani in state: 1. orice zi e munca 24 din 24 de ore pentru a putea face fata psihologic. 2. credinta in Dumnezeu te tine puternic si nu renunta la credinta ta. 3. Romania pentru mine e doar mama, citeva rude si locurile unde am copilarit. In rest e doar stiri din ziarele internet.

Nu am vazut Romania din 1999 si inca nu-mi doresc sa o vad. Imi port mama in suflet si rudele putine pe care le am si continui sa ma bucur de ce am pina acum. Doresc tuturor sanatate si credinta in Dumnezeu, oriunde ar fi.

Cu mult respect si dragoste, Luminita Castillos

Cititi si "Decretul "decreteilor""! "Spuneti-va povestea"!