Criza ucraineană a scos în evidenţă un personaj de mare forţă pe scena politică a lumii. La doar 51 de ani, Radoslaw Sikorski, ministrul de externe al Poloniei, a impus pacea de la Kiev, chiar ameninţându-i pe liderii opoziţiei că dacă nu semnează acordul vor muri cu toţii. Şi iată că după câteva ore, regimul Ianukovici s-a spulberat. Sigur că mişcarea diplomatică de forţă a politicianului polonez a fost posibilă şi datorită parteneriatului strategic cu Germania. Discursul său din 2011, când i-a îndemnat pe nemţi la acţiune, a rămas memorabil.
În zilele negre ale războiului civil din Ucraina a fost însoţit la Kiev şi de cei doi miniştri de externe: Laurent Fabius şi Frank-Walter Steinmeier. Bucurându-se de sprijinul celor două mari diplomaţii europene, Sikorski a obţinut un imens succes de moment, nu de durată, pentru că Moscova nu doarme. Prin forţă şi determinare a schimbat paradigma diplomaţiei europene. Dacă desele plimbări la Kiev ale Catherinei Ashton, un fel de ministru de externe european şi ale lui Ştefan Füle nu au dus la niciun rezultat, cum de a reuşit Sikorski? În primul rând pentru că este mai bine ancorat în real politicul zonei, cunoaşte obicieiurile şi felul cum gândesc politicienii din spaţiul ex-sovietic, a studiat la Oxford, unde a fost coleg cu David Cameron, deci ştie şi diplomaţie europeană, cunoştinţe care l-au plasat perfect ca mediator între estul sălbatic şi vestul conservator. Mai mult decât atât cunoaşte mai bine decât diplomaţii europeni ce înseamnă Legea Marţială şi cum acţionează din umbră Kremlinul. Sigur că experienţa sa de jurnalist este cunoscută. Pe vremea când intelectualii români îşi arcuiau vegetala rezistenţă prin cultură, el a fost reporter de front în Afganistan. L-a consiliat pe Rupert Murdoch să investeacă prin 1990 în Polonia, s-a specializat în America, s-a reîntors în ţara lui unde ajuns membru al cabinetului lui Marcinkiewicz, deşi nu făcea parte din partidul acestuia. Din funcţia de ministru al apărării a demisionat datorită abuzurilor şefului Serviciului de Informaţii al Armatei. Odată înscris în Platforma Civică a ajuns ministru de externe al Poloniei, implicându-se enorm în gestionarea relaţiilor Rusiei cu cele mai mari puteri ale lumii. La doar două săptămâni după izbucnirea conflictului din Osetia de Sud a semnat un acord cu secretarul de stat american Condoleezza Rice privind scutul antirachetă, invocând lunga perioadă de luptă a naţiunii sale fără ajutorul partenerilor tradiţionali. S-a implicat în semnarea acordului de preaderare dintre Moldova şi UE. A fost de mai multe ori la Moscova şi la Tbilisi. Are obiceiul să certe cancelariile europene că nu se implică mai mult în consolidarea zonei euro, avertizând că nu puterea Rusiei e dramatică, ci scăderea puterii monedei europene. De altfel, el provine din şcoala lui Zbigniew Brzezinski, gânditorul polonez care încă din anii ‘90 a prefigurat interesul Americii în Caucazul de sud şi stăvilirea puterii de expansiune a Rusiei, prin crearea cordonului de securitate de la Marea Baltică la Marea Caspică. În această schemă Ucraina deţine un rol major şi Sikorski ştie că victoria de acum e doar o etapă. Prin ministrul de externe polonez UE şi SUA au un emisar de forţă în spaţiul ex-sovietic. Ce va urma? Cu siguranţă o nouă vizită la Moscova. Ştiu la ce vă gândiţi. Nu căutaţi în România astfel de politicieni. Am mai ratat o şansă, ca multe altele. Norocul nostru e că suntem un popor anti rusesc, dar nefericirea ne poziţionează într-un triunghi de puteri filoruse, Ungaria, Bulgaria şi Serbia. Orice dezmembrare a Ucrainei ar fi în defavoarea noastră ca stat. Gândiţi-vă că în cazul federalizării, atât de dorită de Rusia, pretenţiile ei se vor mări în Transnistria şi nu e de dorit o apropiere ursului siberian de graniţele noastre tradiţionale.
Recomandările noastre
