Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Cazul procurorului Radu George Bucurică mi-a atras atenția nu doar prin gravitatea faptelor pentru care este cercetat, ci mai ales prin soluția dispusă de instanță. Și s-a născut întrebarea: De ce așteptăm pericolul pentru a interveni?
Curtea de Apel Alba Iulia a respins solicitarea de prelungire a arestării preventive și, la propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, a dispus internarea medicală provizorie a procurorului într-o unitate specializată, până la însănătoșire sau până la ameliorarea stării care a determinat existența pericolului. Cele două măsuri nu puteau fi aplicate simultan.
Este o decizie care, în opinia mea, merită mai mult decât relatarea unei noi etape dintr-un dosar penal. De ce ? Pentru că se întâmplă rar să se recurgă la această procedură legală.
De ce mecanismele de prevenție există în lege, dar în practică ajungem atât de des să reacționăm abia după ce un om devine periculos?
Bucurică, o excepție care trebuie privită cu atenție
În cazul procurorului George Bucurică, după un incident grav în care a fost folosită o armă, situația nu a rămas doar în logica arestării preventive. Sosirea lui la instanța din București aproape deghizat într-o ținută ciudată, dispariția lui și depistarea sa într-un supermarket unde făcea cumpărături desculț erau semne clare că procurorul își pierduse busola.
Așa cum am spus, m-a surprins că Parchetul a cerut internarea medicală provizorie, iar instanța a considerat că această măsură este cea care trebuie aplicată în acest moment. Nu doar că de ani de zile nu am mai constatat la magistrați să aplice o asemenea măsură, dar și pentru că am o istorie jurnalistică în spate.
La începutul anilor 90, toți reporterii de teren am relatat despre mai multe cazuri de bărbați cu boli psihice care, după ce erau externați din spital, comiteau fapte de o violență șocantă: omoruri sau tentative, incendieri sau violuri.
Greu s-a aplicat legea atunci. A fost totuși un procuror care a trimis dosarul la instanță și a cerut ca inculpatul să fie internat într-o unitate spitalicească cu pază. S-a deschis atunci un drum și magistraților le-a revenit curajul de a dispune „internări la psihiatrie”.
Instanța nu pune diagnostic
Codul de procedură penală permite instanței să dispună internarea medicală provizorie atunci când este vorba despre o persoană bolnavă mintal sau consumator cronic de substanțe psihoactive, iar măsura este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret și actual pentru siguranța publică. Internarea este nevoluntară și se face într-o unitate specializată pe psihiatrie.
Nu este o pedeapsă și nu este un diagnostic pus de instanță ci de o comisie medicală.
Este un mecanism prin care, într-o situație ajunsă deja în atenția sistemului judiciar, protecția publică poate fi pusă în legătură cu nevoia de intervenție medicală.
Tocmai de aceea consider că această decizie din cazul Bucurică trebuie privită și ca o excepție care ne obligă să punem întrebări despre prevenție.
Pentru că au existat și există situații în care persoane aflate în crize grave au fost arestate sau lăsate în libertate, iar unele au ajuns ulterior să își ia viața. Nu putem afirma, fără dovezi, că măsura luată de autorități a provocat un asemenea deznodământ. Dar putem întreba dacă, în anumite situații, intervenția medicală nu ar trebui să fie luată în calcul înainte ca lucrurile să ajungă într-un punct fără întoarcere.
Legea prevede mecanisme. Cine le activează?
În cazul magistraților, legea prevede evaluarea psihologică periodică la fiecare cinci ani. Am mai scris, recent, un articol pe această temă. Există și proceduri pentru situațiile în care apar indicii privind o posibilă problemă psihică, iar expertiza medicală de specialitate poate deveni necesară.
Așadar, problema nu este că statul nu are niciun instrument.
Problema este ce se întâmplă între două evaluări.
Un test psihologic făcut la un anumit interval nu poate anticipa toate schimbările care pot apărea ulterior în viața și comportamentul unei persoane. Un om se poate confrunta cu depresie, cu o tulburare psihică sau cu o criză severă după evaluarea periodică.
Iar uneori semnalele sunt văzute de cei din jur.
Ce facem atunci când vedem semnalele?
Aici cred că există o problemă despre care vorbim prea puțin.
Familia observă schimbarea. Colegii observă. Șefii observă. Un director de școală poate vedea că un profesor nu mai are comportamentul pe care îl avea înainte. Colegii unui magistrat pot observa derapaje. Într-un spital, colegii pot vedea schimbări importante la un medic.
Nu orice schimbare de comportament înseamnă boală psihică. Nu orice perioadă dificilă înseamnă depresie. Și nimeni nu are dreptul să pună un asemenea diagnostic în locul medicului.
Dar există situații în care semnalele devin atât de evidente încât nu mai pot fi tratate pur și simplu cu „își revine”.
Și aici apare una dintre marile noastre probleme: uneori cei din jur aleg să acopere ceea ce văd sau preferă să nu vadă.
De ce?
Pentru a proteja imaginea omului. Pentru a evita un scandal. Pentru a proteja instituția. Pentru a nu-și crea probleme. Sau pur și simplu din indiferență.
Numai că problema ascunsă nu dispare.
Profesorii, medicii, magistrații pot fi evaluați psihic
Acest articol nu privește doar magistratura.
În cazul profesorilor, de exemplu, regulile actuale prevăd evaluare medicală anuală și o evaluare la patru ani care include și evaluarea capacității psihice.
Mai important, atunci când apar modificări psihocomportamentale, unitatea de învățământ poate solicita un nou examen medical, iar evaluarea capacității psihice se face de medici psihiatri, la solicitarea medicului de medicina muncii. Normele prevăd inclusiv o procedură de reevaluare.
Ați auzit în vreun caz prezentat de presă că o conducere de școală a recurs la această formă de ajutor? Nu mai putem spune simplu: „Legea nu permite”.
Uneori legea permite. Dar instituțiile trebuie să folosească mecanismele pe care le au la dispoziție.
Iar aceeași logică poate fi discutată și în cazul medicilor sau al altor profesioniști care exercită activități în care comportamentul lor poate avea consecințe grave asupra altor persoane.
Nu este vorba despre stigmatizarea bolii psihice
Trebuie să fim foarte atenți cu cei apropiați.
O persoană care suferă de depresie nu este automat un pericol. O persoană care are o problemă psihică nu este automat incapabilă să muncească. Și niciun profesionist nu trebuie exclus din activitate doar pentru că trece printr-o perioadă dificilă.
Diagnostice puse de șefi, colegi sau jurnaliști nu au valoare, sunt doar păreri.
Vorbim despre evaluări făcute de specialiști atunci când există semnale obiective și serioase.
Poate fi nevoie de tratament, consiliere sau monitorizare.
Dar toate acestea trebuie stabilite medical, nu intuitiv și nu după ce se produce o tragedie.
De ce este cazul Bucurică o chestiune de interes public
Cazul Bucurică arată că prevenția medicală poate deveni o metodă care să împiedice ca un om să devină periculos și chiar să se ajungă la o tragedie. De aceea mi se pare important.
Într-o profesie în care un om are responsabilitate asupra libertății altora, asupra sănătății lor, asupra educației copiilor sau asupra siguranței publice, aptitudinea de a exercita acea profesie nu este doar o chestiune personală. Este și o chestiune de interes public.
Cazul procurorului pistolar a ajuns în fața instanței, Parchetul a cerut o soluție medicală, iar instanța a dispus-o. Legea are acest instrument și el a fost folosit.
Dacă cei din jurul său, prietenii și colegii ar fi intervenit când au apărut semnalele unor devieri, poate că procurorul n-ar fi ajuns să creadă că e victima „Mafiei din Banat” și să umble în picioarele goale printr-un magazin când polițiștii îl căutau să-l ducă în arest.
Recomandările noastre
