Inevitabil, în viața noastră vor apărea momente în care vom pierde pe cineva drag, momente în care am da orice să auzim din nou o voce, să întrebăm chestii banale la care să primim un răspuns, să retrăim o clipă, un eveniment, orice care să confirme că a existat ceva real și că n-a dispărut pur și simplu.
Avatarele s-au născut din nevoia aproape animalică de a nu pierde legătura, chiar dacă nu sunt decât copii digitale ale unor oameni dispăruți, construite din mesaje, filmări, frânturi de voce, conversații vechi și algoritmi care învață să imite tonul și felul de a vorbi al cuiva.
Sau, le-am putea numi fantome digitale care știu să lovească direct în locul cel mai vulnerabil al omului aflat în doliu - sufletul.
Există oameni care folosesc un asemenea avatar ca pe o punte temporară, limitându-se la două-trei conversații cât să spună „Îmi pare rău că n-am zis asta la timp,, sau „Mi-aș fi dorit să te mai aud odată” și apoi dau click-ul final, care marchează moartea digitală.
Pentru alții, însă, avatarul devine o cameră obscură în care se întorc zi după zi pentru a developa amintiri sau pentru a crea realități virtuale din care nu mai pot evada si se trezesc aruncați înapoi în durere.
Deși, în esență, oricine știe că sufletul nu poate fi recreat printr-un software, tentația de a trata avatarul ca pe o formă de prezență spirituală este mare, pentru că devine tentantă răsturnarea unor certitudini de genul un om mort nu poate vorbi sau un om mort nu poate răspunde.
Jalea, dorul, doliul, fragilizează ființa umană și atunci poarta spre credința în supranatural e larg deschisă- vrei să crezi și ajungi să crezi în orice.
Revenind cu picioarele în realitate, avatarele combină trei tehnologii care creează iluzia unei prezențe - modele mari de limbaj care învață stilul persoanei din mii de mesaje și îl reproduc, sisteme de clonare vocală care pot reconstrui vocea cu o fidelitate uimitoare din câteva înregistrări audio și generare video care permite recrearea chipului persoanei care ne lipsește.
Pe puntea fragilă dintre dor și iluzie se naște o imagine care se joacă cu luciditatea omului.
Și totuși… ați fi de acord să creați avatarul cuiva drag?
Când tăcerea din casă e prea mare, când încă ai reflexul să formezi un număr de telefon la care nu mai răspunde nimeni, dacă cineva ți-ar spune în acel moment că poți auzi din nou vocea de care îți e dor, ce ai face?
Este avatarul o modalitate temporară de a calma durerea care te copleșește la câteva zile sau săptămâni după o pierdere?
Când mintea refuză să accepte realitatea și corpul funcționează pe pilot automat, poate o conversație artificială să oprească prăbușirea?
Cei vii nu sunt întotdeauna disponibili, iar cei apropiați suferă alături de tine, dar avatarul nu se satură niciodată să asculte aceeași poveste, îți poate da sentimentul că nu ești complet singur.
Cei credincioși vor spune că avatarul sabotează acceptarea absenței, că dă impresia că moartea nu e finală, că legătura nu s-a rupt și că ai acces la un fel de prelungire artificială a vieții.
Dacă partea emoțională a avatarurilor ne zdruncină prin intensitate, partea juridică surprinde prin vidul pe care îl dezvăluie.
Moartea a fost întotdeauna un teritoriu strict reglementat, avem certificat de deces, proceduri, succesiuni, drepturi și obligații, însă nimeni nu a anticipat că va exista, într-o zi, un rest digital al defunctului, care nu intră nici în moștenire, nici în protecția datelor personale și nici în sfera libertății de exprimare.
Cine deține identitatea unei persoane după moarte?
Din punct de vedere juridic, dreptul la imagine continuă și după deces, dar este transmis moștenitorilor, ceea ce înseamnă că recrearea chipului sau vocii unei persoane ar trebui să fie posibilă doar cu acordul acestora.
Dar ce se întâmplă dacă moștenitorii nu sunt de acord, iar un prieten apropiat hotărăște să creeze avatarul pe cont propriu folosind înregistrări private?
Ce se întâmplă dacă moștenitorii vor avatarul, dar persoana decedată nu și-ar fi dorit niciodată asta? Ce se întâmplă dacă există dezacord între moștenitori?
Ei bine, nu vă pot da un răspuns, pentru că tehnologia avansează mai repede decât legislația.
În mod normal, date biometrice ca vocea, imaginea sau înregistrările audio video sunt considerate sensibile, dar, prin deces, multe dintre protecțiile juridice încetează automat, astfel că se naște întrebarea - cine poate consimți în numele unui mort?
Oare ar trebui ca o persoană să poată interzice din timpul vieții crearea unui avatar după moarte?
Sunt companii care au început timid să introducă așa numitele testamente digitale în care oamenii pot specifica dacă vor sau nu să fie recreați.
Imaginează-ți un avatar al unei persoane celebre folosit pentru a promova un produs pe care nu l-ar fi susținut niciodată și care se transformă, astfel, într-un instrument de influență emoțională sau chiar economică.
Apare întrebarea etică și legală: poate un mort să fie folosit pentru publicitate?
În 2025, un tribunal din Maricopa County Superior Court, statul Arizona (SUA), a acceptat ca o declaraţie a victimei decedate să fie prezentată sub forma unui videoclip generat de AI care recrea faţa și vocea victimei, Christopher Pelkey, exprimând un un mesaj de iertare şi compasiune adresat ucigașului său.
Video-avatarul a fost prezentat ca probă la procesul celui judecat pentru crimă, iar judecătorul a declarat că „a simțit iertarea”, recunoscând impactul emoțional și semnificația declarației considerate probă, iar sentința finală a fost de 10 ani și jumătate de închisoare.
La înmormântarea unei femei din California, familia a folosit serviciul StoryFile pentru a crea o interacțiune post-mortem cu invitații care au putut pune întrebări, iar sistemul selecta răspunsuri preînregistrate, sincronizate cu un avatar video al femeii. A fost una dintre primele ceremonii funerare care a folosit o prezență digitală interactivă a decedatului.
Așadar, crearea avatarurilor post-mortem pune presiune pe dreptul la imagine, pe consimțământul digital și pe proprietatea datelor, fără ca legea să ofere un cadru solid pentru aceste situații, iar până când aceste lacune vor fi acoperite, fiecare utilizare a unui astfel de avatar rămâne o zonă gri în care emoția o ia înaintea reglementării.
