Inginerul Panaite Mazilu a proiectat în premieră structuri antiseismice în România – la Casa Scânteii – apoi a încercat să-i înveţe şi pe alţii. O poveste despre cum au tratat românii construcţiile şi pe ingineri în ultima sută de ani.

S-a născut pe vremea când pe drumurile României se mergea cu trăsura, iar cutremurele erau „de la  Dumnezeu”. Între timp au trecut 95 de ani şi chiar dacă n-a reuşit să influenţeze cum ar fi vrut starea drumurilor, a reuşit măcar să introducă în construcţiile româneşti normele antiseismice. Inginerul Panaite Mazilu împlineşte mâine 95 de ani şi e supranumit „profesorul de rezistenţă al României”.

Viaţa lui e o carte de istorie scrisă la persoana întâi. A luat România de la 1915 şi a trăit-o cu plăcere chiar dacă i-a văzut multe defecte. Îl admiră pe Petre Carp - pe care-l consideră actual cu butada „România are atâta noroc încât nu mai are nevoie de politicieni”; a învăţat matematică de la Gheorghe Ţiţeica, a făcut armata, dar nu şi războiul; a muncit sub directivele PCR; a încercat să-i explice, fără succes, lui Ceauşescu care e rostul acoperişului unei case şi mai ales a învăţat mii de ingineri din ţara asta cum se construieşte o clădire rezistentă, fiind până la 70 de ani profesor la Politehnică. După 95 de ani, acum membru de onoare al Academiei Române, Mazilu spune că toată viaţa a făcut ce i-a plăcut, a construit şi i-a învăţat şi pe alţii s-o facă, iar în viaţa de zi cu zi a fost un comod căruia i-a plăcut să trăiască în confort – un cuvânt pe care ştie că Ceauşescu îl ura – şi niciodată nu i-a trecut prin cap să emigreze, chiar dacă statul român i-a furat proprietăţile familiei şi, după 70 de ani îl fură şi la pensie: „Ce vrei, tăran, aici mă simt bine, sunt acasă la mine, aici e familia. Ce dacă poporul are defecte ce, eu trăiesc cu poporul?”.

Pe vremea când construcţiile „erau elita”

Elevul Panaite din Broşteni, judeţul Vrancea, a  studiat cu bursă la liceul din Iaşi şi se mândreşte cu diploma de BAC semnată de insuşi ministrul educaţiei de atunci. Tata era un gospodar cu cinci hectare de vie, ambiţios şi muncitor, care avea să stea mai târziu pe locul chiaburului, în închisorile comuniste, din pricina unui alambic. Via nu mai există azi, a fost tăiată de comunişti.

Revelaţia matematică a lui Panaite s-a produs încă din liceu, când încerca să demonstreze postulatul lui Euclid, neştiind că asta nu se demonstrează: „M-am abonat atunci la reviste franţuzeşti de matematică. Cu ocazia asta am văzut că există multe reviste de matematică, şi că tot ce era acolo era deasupra a ce ştiam eu, şi că ce ni se preda nouă nu era suficient”.

Obiceiul ăsta autodidact l-a ajutat pe Mazilu şi la facultate. A ales construcţiile pentru că: „pe vremea aia asta era elita. Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a devenit Politehnică imediat după primul război mondial. Construcţiile erau elita, nu prea era industrie atunci, nici cadre didactice nu prea erau. Iar Şcoala de Poduri şi Şosele era de fapt de construcţii. Am dat concurs şi am intrat primul pe toată Politehnica”. Tot de bursă s-a bucurat Mazilu şi la facultate, ba încă de una croită parcă pentru el. „Am primit bursa Adamache. Era dată cu condiţia să fii student la construcţii şi să fii din Moldova (ca să vezi în ce hal era Moldova şi atunci).  Am fost singurul calificat, am obţinut 2.000 de lei pe lună. În 1933 erau bani nu glumă!”.

Aşa a făcut Panaite cunoştinţă prima dată în viaţă cu Academia Română: „Pentru mine Academia era locul de unde-mi ridicam banii lunar”, glumeşte azi, când e membru de onoare al Academiei.

După facultate, în 1939 a făcut armata şi a fost cât pe ce să fie înrolat pe frontul proaspăt deschis al celui de-al doilea război mondial. A scăpat datorită unei derogări date pentru proaspeţii absolvenţi, de ministrul Ionescu Siseşti, care a ţinut astel să-şi ferească şi fiul de război. Mazilu are şi o altă explicaţie pentru asta: „Au învăţat din primul război mondial, n-au mai băgat inginerii la arme, că ştiau că ţara trebuie construită cu ingineri, nu cu avocaţi. Ne-au pus să contruim”.

Tovarăşii de la Casa Scânteii şi industria „de cooperativă”

Construcţiile pe care şi le-a trecut în CV imediat după facultate – clădirea Aeroportului Băneasa, trei blocuri în Bucureşti, teatrul din Braşov - n-au atras atenţia cum a făcut lucrarea care le stă şi azi în gât multora: Casa Scânteii. Mazilu era deja conferenţiar universitar în 1949, poziţie deloc privilegiată în ochii partidului: „Tovarăşu’ Mazilu, partidul face o mare investiţie într-un palat al presei. Eram patru numiţi s-o proiectăm: eu, ministrul Ştefan Bălan, Gheorghe Călin şi Alois Fierlinger. Eu eram cel mai tânăr. Am zis că nu pot. Nu se poate tovarăşe, sarcină de partid. Zic, nu sunt membru de partid, deci…. La care ministrul Bălan zice că dacă refuzăm ne duc ăştia undeva, cât suntem noi de profesori, de nu mai aude nimeni de noi. Proiectarea mi-a revenit mie până la urmă. Bălan n-a venit deloc”.

Şi a făcut-o „de capul lui”, de asta e şi mândru de ea: „Am început construcţia cu partea din spate, cu careul pe care l-am unit apoi cu partea asta înaltă din faţă. Casa e un întreg, trebuie văzută ca un complex. Neisprăvitului îi sare în ochi doar partea din faţă. Vor să pună nu ştiu ce statuie în faţă, aripi, ca să mascheze Casa Scânteii. O prostie. Aşa cum au făcut şi cele două blocuri mari din faţa pavilionului Romexpo, maschează clădirea aia frumoasă a expoziţiei. Bună, rea, e o epocă, nu va dispărea din istorie”.

Mazilu admite că un punct forte al comuniştilor a fost tocmai capacitatea de a pune la muncă multe minţi, unele briliante, altele mediocre, rezultatul fiind o medie excelentă. Dar i-a simţit şi amăgirile: „Comunismul se bazează pe industrializare. Noi am luat modelul sovietic, cu industrie grea, în loc să facem industre uşoară. Nu făceam nimic pentru nevoile noastre. Era totul iluzoriu. Casa Scânteii de exemplu era de inspiraţie sovietică. Avea uşi masive de stejar, însă balamalele şi cheile erau făcute din tablă, la cooperativă. Se rupeau repede. Şeful de proiectare de la Casa Scanteii, arhitectul Horia Maicu, era un evreu care se îmbrăca mereu elegant, de la pachet. Noi ne îmbrăcam ca vai de noi, pe puncte. Şi i-am zis lui Maicu să facem ceva domnule să luăm balamalele din altă parte. Şi el mi-a zis că n-avem ce face, asta e industria grea a patriei. Tocmai el, domnule, care până şi şireturile le avea din pachet…”.