Există ceva chiar mai trist decât acest ianuarie plumburiu, dătător de depresii şi de goluri în stomac. În nordul Capitalei, ţâşnită în anii ‘60 din nevoia comuniştilor de a controla şi de a centraliza totul, Casa Presei îşi trăieşte astăzi, umilă, bătrâneţea. O bătrâneţe urâtă, la fel ca arhitectura stalinistă aleasă pentru ceea ce trebuia să fie căminul presei de stat de pe timpul lui Ceauşescu. Este un monument al unei perioade de tristă amintire şi poate că de aceea nu este de mirare că ziarele epocii actuale au preferat să ia calea pribegiei şi să-şi stabilească sediile departe de acest simbol bolşevic.

Casa Scânteii, aşa cum s-a numit până în 1990, a fost inspirată de celebra Universitate de Stat din Moscova. Cu precizarea că imobilul din Bucureşti, raportat la imensitatea clădirii din capitala Rusiei, pare doar o jucărie.

Astăzi, tencuiala căzută îi trădează, de la distanţă mare, vârsta, dar şi lipsa de interes din partea autorităţilor. Nici măcar monumentul Aripi, care a înlocuit celebra statuie de bronz a lui Stalin, nu reuşeşte să smulgă prea mult optimism de la privitori, deşi poziţia anvergurii simulează intenţia unei ridicări la cer.

Când te apropii de mamutul din beton şi marmură, eşti obligat parcă să te redimensionezi şi îţi recalculezi unităţile de măsură pe care le credeai universal valabile. Un nod în gât urcă lent în timp ce clădirea începe să pună stăpânire, încet-încet, peste preajmă.

Dar dacă de la distanţă încă mai poţi admira impozanţa construcţiei, odată ajuns în proximitate defectele încep să se dezvăluie ca nişte carii. Practic, totul a fost lăsat pradă vremii hulpave, care a mestecat decenii întregi materia, a remodelat-o, apoi a scuipat-o la loc, ca pentru a-şi arăta lehamitea pentru ceea ce a rămas în jur.

 

Mizerie şi paznici iritaţi de întrebări

Maldărele de gunoaie, direct proporţionale cu înălţimea Casei Presei, te salută vesele că au evadat din strânsoarea tomberoanelor, treptele care au simţit paşii atâtor jurnalişti celebri sunt acum strâmbe şi denivelate, gata să plesnească şi să părăsescă acostamentul. Pe sub coloanele de la intrare, găseşti cabluri care atârnă de pe vremea internetului prin dial-up, comutatoare de lumină sparte şi nefolosibile, uşi cu lemnul putrezit de umezeală, carcase de calculatoare de muzeu, cu maţele la vedere, pereţi scrijeliţi cu mesaje de amor sau cu înjurături bizare.

Pe la ghişeele intrărilor, aceeaşi paznici în halate albastre şi murdare, cu ochii bulbucaţi de băutură, iritaţi de orice întrebare care le este adresată.

Pe scări, dezordine şi mizerie, chiştoace de ţigară aruncate peste tot, pete de cafea pe podea şi pe pervazele de marmură, cutii de vodcă sau de suc, rămase din cine ştie ce cincinal... Unde e freamătul ziariştilor de altă dată, unde sunt maşinile de scris care “mitraliau” pe vremuri din fiecare birou? Astăzi, tăcerea a luat locul entuziasmului şi nu îţi mai rămâne altceva de făcut decât să îţi asculţi ecoul propriilor gânduri.

Tăcerea de la Prefectură

În corpul C, acolo unde încă mai funcţionează Agerpres-ul, cândva principala agenţie de ştiri a României, majoritatea birourilor au fost închiriate de Prefectură. Ai crede că activitatea este în toi, că te vei pierde printre angajaţi cu feţe osificate şi cu gândul la binele obştesc. Aş! Nimeni nu pare să fi dat de multă vreme pe la muncă.

La unul dintre etaje, pe un perete, este întins un banner cu însemnele guvernului. Aici este Secretariatul de Stat pentru Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist Instaurat în Perioada 1945-1989. Dacă a auzit cineva de aşa ceva...

Fantomele trecutului

Dacă îndrăzneşti să te afunzi mai mult printre pânzele de păianjen ţesute cu anii, o să dai de zeci de birouri părăsite parcă în grabă, de frica cine ştie cărui cataclism. WC-urile sunt şi ele rămase intacte, de pe vremea când ziariştii necopţi alergau cu câte o coală A4 în mână, pe care era bătută o ştire la maşina de scris, spre a nu întârzia la calandru, iar mai-marii publicaţiilor coborau şi ei în zeţărie pentru a supraveghea paginarea.

Jos, sub Casa Presei, acolo unde au lucrat generaţii de tipografi în condiţii toxice, astăzi nu mai întâlneşti decât doi-trei muncitori, aşezaţi la câte un pahar cu vin de ţară, care stau cu ochii pe ceas pentru a contabiliza timpul rămas până la plecare.

Unde sunt crâşmele de altă dată?

Nici măcar “subredacţia” nu mai există, mai precis cantina-crâşmă RODIPET din spatele Casei Presei, acolo unde jurnaliştii beau pe vremuri cu navetele. Astăzi, ANAF-ul a pus stăpânire pe toată curtea, cu tot cu maşinile pe care scrie “anti-fraudă”, care stau cuminţi şi ordonate ca nişte motorizate în curtea unei unităţi militare. Acolo unde odată erau “câinii lui Vadim”, adică o îngrăditură de câteva sute de metri pătraţi cu patrupede comunitare, este acum tot o parcare a ANAF-ului. Iar din barul Evenimentului zilei, unde pe vremuri servea celebrul osapătar Iulian, nu a mai rămas mare lucru. Doar câteva stive de rafturi rupte mai amintesc de petrecerile ce se ţineau acolo.