Mai ales în cazul vedetelor precum Alexandru Arşinel memoriile românești suferă de sindromul a ceea ce-aş numi Rescrierea trecutului în interesul prezentului. Operaţiunea, definită printr-o mistificare a faptelor petrecute, astfel încît ele să poată sluji prezentului, are loc la nivel de istorie colectivă şi e angajată de istoricii nărăviţi la propaganda plătită pe sub masă.

Trecutul poate fi însă şi al unei persoane şi, în acest plan, rescrierea trecutului are loc în interesul prezent al persoanei.

Dacă e Ştab mare, trecutul e rescris în aşa fel încît insul din prezent, dedulcit la alintările mărimii, să apară erou încă din copilărie. În memorii, spre deosebire de copii obişnuiţi, el nu zice, sîsîind din dinţii absenţi, Vreau caca! ci Vreau Să mă defec! Iar în timp ce alţii chinuiau căluţi de lemn, el zbura cu F-16.

Nici vorbă de aşa ceva la memoriile lui Alexandru Arşinel. Marele actor n-are ezitări în a se înfăţişa ca un puradel mai mult decît normal şi, mai tîrziu, ca un adolescent mai mult decît zvăpăiat.

Alexandru Arşinel e vedeta numărul unu a Teatrului de Revistă de la noi, un Constantin Tănase care e doar director şi nu proprietar al companiei cu numele Constantin Tănase. El a terminat însă IATC, a debutat la Secţia română de la Tîrgu-Mureş, a jucat şi roluri de dramă.

Un altul ar fi insistat pînă la plictiseală pe rolurile sale de dramă, ne-ar fi tras pe sfoară cu solemnităţi intelectuale, ne-ar fi convins că şi-a ros personalitatea pentru a desluşi tîlcurile unui rol.

Alexandru Arşinel are cutezanţa de a povesti că făcea pe dracu’n patru ca să cîştige parale – cînta la baruri, mergea în turnee zise şi şure, – şi nu ca să smulgă gloria, ci ca să-şi întreţină familia.

Într-o lume a ipocriziei intelectuale, autorul are tăria de a se prezenta aşa cum a fost şi nu aşa cum ar fi pe placul cuconiţelor din lumea înaltă.

După 1989 am asistat însă la un aspect dezgustător al rescrierii trecutului.

Toate persoanele  devenite personalităţi sau pe cale să devină aşa ceva, şi-au rescris trecutul din comunism în aşa fel încît să treacă, în prezent, drept luptători anticomunişti înverşunaţi.

Fapte mărunte, de cotidian obişnuit, de la legitimarea de către un miliţian pînă la şicanarea de către un şef au devenit, prin rescriere, suferinţe cumplite, îndurate în anii dictaturii.

Mult mai grav, actori, scriitori, pictori, cărturari, beneficiari ai unei mîini întinse de un şef în anii Ceauşescu, s-au grăbit, după decembrie 1989, să-l terfelească pe respectivul, înfăţişîndu-l drept un zbir.

Alexandru Arşinel are marele merit că evită această ticăloşie obişnuită la histrioni.

Premisa întoarcerii sale în trecutul comunist?

Ca şi azi, în trecut oamenii au diferit între ei. Unii au fost de treabă, alţii au fost ticăloşi. Unii au avut coloană vertebrală. Alţii s-au dovedit slugi.

Spectacolul pitorescului moral fără nici o legătură cu vremurile politice ni-l oferă din plin şi democraţia.

Supunîndu-şi trecutul acestei învăţături, Alexandru Arşinel nu se sfieşte a mărturisi că Nicu Ceauşescu l-a ajutat pentru ca sicriul lui Amza Pelea să fie expus la Teatrul de Comedie, că a beneficiat de ajutor de la primii secretari, de la secretari cu propaganda, ba chiar şi de la securişti.

Indiscutabil, Alexandru Arşinel e un actor născut şi nu făcut.

Talentul de actor, cu care l-a binecuvîntat Dumnezeu, îi înlesneşte rememorarea sinceră, cinstită.

E una dintre notele care ne seduc în cazul memoriilor sale.