CĂLIN HERA: Fidel Castro, 19 iulie, 12:14

CĂLIN HERA: Fidel Castro, 19 iulie, 12:14

Primesc regulat, de-o bucată de vreme, câte un e-mail de la Ambasada Republicii Cuba. Mailul are ataşat un document word intitulat "Reflecţiile camaradului Fidel", iar acolo mă întâlnesc cu texte care poartă semnătura fostului preşedinte cubanez Fidel Castro Ruz.

Nu ştiu cine anume scrie textele respective şi nici cine le traduce. De multe ori, le citesc cu plăcere, aşa cum îmi place să-i citesc pe autorii sud-americani. Apreciez talentul. Multe sunt amintiri romanţate ale dictatorului cubanez. De exemplu, despre înfiinţarea primei agenţii de presă din această ţară („sugerată de Che“), despre fostul lider al Forţelor Armate revoluţionare din Columbia, Manuel Marulanda, sau despre „poşta cu clapele telegrafice şi mica şcoală publică din Biran (care) erau singurele instalaţii din acel cătun“ care nu-i aparţineau tatălui „camaradului Fidel“.

Printre paginile de literatură amestecată cu memorialistică, am găsit deseori „înfierări revoluţionare“ şi lozinci tipic comuniste, ceea ce m-a liniştit, într-un fel: Fidel Castro reprezintă ceea ce ştiam că e - o clasă politică dictatorială.

Am în faţă însemnările despre „Educaţia în Cuba“, datate precis: 19 iulie 2008, ora 12:14 p.m. „Toate ştirile care sosesc vorbesc despre provocări multiple şi dificile: deficit de peste 8.000 de profesori, grosolănii şi obiceiuri proaste la elevi, pregătire insuficientă. (...) În primul rând, nu cred că stăm atât de prost. Nici o ţară dezvoltată nu are în acest domeniu indicele nostru de şcolarizare şi posibilităţ i educaţionale pentru toţi cetăţenii, în pofida blocadei injuste şi a furtului neruşinat de bra- ţe, muşchi şi creiere de care suferă Cuba. SUA şi alte ţări bogate nu pot nici măcar să se compare cu a noastră. (...) Imperialismul aspiră ca femeile cubaneze să redevină o marfă, obiecte de plăcere şi servitoare ale celor bogaţi. (...) Să le acordăm aten- ţie inamicilor noştri şi să facem invers decât vor ei de la noi pentru a continua să fim ceea ce suntem. (...) Revoluţia ne cere tuturor, pe bună dreptate, să muncim mai mult, adică, să muncim! Am rezistat 50 de ani. Noile generaţii sunt mult mai bine pregătite; avem dreptul să sperăm de la ele mult mai mult. Nu ne descurajăm cu ştirile care vin de la inamicii care răstălmăcesc cuvintele noastre şi prezintă autocriticile noastre ca pe nişte tragedii. Izvorul eticii revoluţionare este inepuizabil!“.

Vă sună cunoscut? Lăsând la o parte stilul (autorul apelează la un limbaj de lemn mai colorat, ca să zic aşa), seamănă izbitor cu discursurile de pe vremea lui Ceauşescu. Şi atunci, în România, şi acum, în Cuba, de vină pentru toate neajunsurile din ţară sunt găsiţi străinii, imperialismul, ţările dezvoltate care, fireşte, au indici mai proşti decât România de atunci sau Cuba de acum, dar locuitorii lor o duc infinit mai bine. Şi în România de atunci, şi în Cuba de acum, generaţie după generaţie e considerată „de sacrificiu“.

Cui îi e dor de epoca de aur a lozincilor comuniste, cui susţine că „era mai bine înainte“ îi spun fie că minte, fie îi spun să-i fie ruşine că a uitat! România capitalistă din anul de graţie 2008, aşa mizerabilă şi înapoiată cum e ea, arată incomparabil mai bine decât oricare Românie comunistă. Se fură mult în România de azi, se minte, se distruge, se pierde timpul şi se ratează oportunităţi. Impostorii sunt la putere în prea multe locuri, tupeul e la mare preţ şi ţine loc de valoare şi de principii. Aproape ca în România comunistă. Dar regulile jocului sunt mai bune acum, chiar dacă instituţ ii întregi se străduiesc să le strice. Şi, peste toate, e libertatea, bunul acela pe care proştii îl preţuiesc numai atunci când nu-l au.

Ne puteți urmări și pe Google News