Mihai Muntean este majordomul ambasadorilor Braziliei care se succed la Roma din 2000 incoace. Lucreaza pentru toti cu discretie si rigoare militareasca, asa ca a ajuns la al patrulea "mandat".

Este un barbat carunt cu trasaturi drepte, asezate, in pantaloni cu dungi subtiri, haina din piele cu guler larg, umbrela. Strabate alaturi de noi centrul Romei, ne strecoara dinspre nebunia de dupa-amiaza a Garii Termini catre terasa aristocrata a unui hotel pe coloane. Mihai Muntean are 45 de ani si este platit de Brazilia pentru a lucra in Italia.

A cantat la saxofon si clarinet in fanfara Armatei Romane, a plecat prin Europa cu un circ, a lucrat apoi in Italia ca gradinar, zilier in constructii si om „bun la toate” intr-un restaurant. Din 2000 incoace, este majordomul ambasadorilor brazilieni care se succed prin capitala Italiei.

A „schimbat” patru pana acum. „Sa fii imigrant si sa fii platit de Ministerul de Externe al unei tari, pe teritoriul unei alte tari, mi se parea o chestie aberanta la inceput”, spune Muntean.

Cinci interviuri decisive

Anuntul pentru concurs nu continea niciun numar de telefon: cei de la Ambasada doreau sa-i vada mai intai pe candidati. In total, au fost 200 de oameni pe un singur post, doua luni in care Muntean a trebuit sa participe la cinci interviuri - fiecare decisiv - apoi un an de provizorat si cinci linistiti, de munca pe salariu bun.

„Fac tot”, rezuma Mihai Muntean continutul „fisei de post”: „De la raspuns la telefon, pana la serviciu la masa, relatii publice. Stiu tot ce intra si ce iese”. Ambasadorii sunt oameni care, practic, nu au voie sa aiba probleme „colaterale, legate de mediul in care traiesc”.

Si impartasesc aceeasi rigoare diplomatica, desi intre ei exista diferente legate de calitatea umana. Muntean lucreaza pentru toti cu discretie si disciplina, ambele insusite in timpul Liceului Militar de Muzica terminat la Bucuresti.

Hotel pentru caini

Inainte de a obtine slujba, disperarea l-a impins sa faca o vreme lucruri pe care in Romania le vazuse numai din tramvai: gradinarit, montat de borduri.

Unele locuri de munca „privitorul din tramvai” nu si le-ar fi putut inchipui: un hotel pentru caini, unde oamenii cu bani isi lasau „tovarasii” pe timpul vacantei. A montat acolo pardoseala unei curti interioare, „unde ieseau cateii sa-si faca necesitatile”.

Au venit apoi slujba pe santier si cea la un restaurant de undeva din afara Romei. Programul era infernal: „Lucram pe santier in timpul saptamanii.

Sambata, veneam acasa la ora trei dimineata si ma intorceam la serviciu la 10.00-11.00. Duminica ma intorceam iarasi acasa pe la trei, iar luni dimineata la 7.00 plecam la santier”. Stia ca nu putea dura.

Ar fi vrut sa cante in fanfara armatei italiene. „Am vazut ca aveau concursuri deschise cu foarte multe locuri libere, mi-am imaginat ca italienii nu sunt atat de dispusi la disciplina si la rigoarea vietii militare. Am fost si la Ministerul Apararii sa fac o cerere de angajare. Stiam ca nu se poate daca nu esti italian, dar m-am gandit ca daca nu vor gasi oameni dispusi...”

Orgolii romanesti

In Italia reusesc cei care se adapteaza repede la orice meserie, este de parere Mihai Muntean. Iar pregatirea prea stricta intr-un anume domeniu devine un risc: „Cateodata, faptul ca au avut o meserie acasa ii impiedica pe foarte multi sa se obisnuiasca in alte conditii, nu reusesc sa conceapa ca, daca s-au pregatit pentru un lucru, trebuie sa faca altceva la un moment dat”.

Cand se intorc in tara, romanilor le este greu sa recunoasca faptul ca au dus-o greu dincolo, ca nu le-a iesit asa cum au vrut. „Ii incurajeaza pe cei care se gasesc in situatii dificile si care privesc ca ultima speranta emigrarea sa o faca.

Dar intr-un mod primitiv: nu cunosc niciun cuvant din noua limba, nimic din ce-i asteapta, nicio informatie, niciun prieten care sa-i ajute acolo. Pleaca in gol, practic. Daca asta inainte se mai putea, acum este tot mai greu sa pleci asa. Si atunci te intorci acasa.” Intervine insa orgoliul, si alti romani incearca drumuri batatorite degeaba.

Decisiv

Integrarea in UE, momentul sinceritatii Daca lucrurile nu vor merge bine in tara, situatia se va verifica imediat printr-un flux mare de romani „in exil”. Mihai Muntean numeste asta „momentul sinceritatii”: pentru ca plecarile se fac mult mai usor, nivelul migratiei se transforma intr-un barometru precis al situatiei din tara.

„Daca nu ai un loc de munca, te duci in curtea vecinului, incerci. Te duci, ai vazut ca nu reusesti, te intorci acasa. Pana acum te duceai, dar pentru faptul ca poate luai interdictie ramaneai, chiar daca aveai o viata „subterana””, explica Muntean. Nu crede totusi ca vor mai exista „invazii” ale romanilor in strainatate: cei care au dorit sa plece au facut-o deja.

Sarajevo

Muzica pentru copiii razboiului In vremea cand ratacea prin Europa cu circul, a cantat pentru lumea incremenita inca - la un an dupa razboi - a fostei Iugoslavii: „Am vazut acolo ce vazusem doar in cartile de istorie si in filme. Intram in case si aveam imaginea familiei care s-a ridicat si a plecat in clipa aia din casa. Vedeai apoi ca erau furate pana si cercevelele usilor”. Componentii trupei erau escortati in permanenta de batalionul italian al trupelor IFOR, insa frica era si ea acolo.

Sarajevo - capitala Bosniei-Hertegovina - era un oras care continua sa traiasca, frumosul se ghicea printre ruine, dorinta oamenilor de a reface impresiona. A trait acolo o experienta socanta: a cantat in fata unei sali pline de copii mutilati.

Fostul instrumentist isi aminteste: „Era o senzatie absolut dureroasa, noroc ca stiam spectacolul pe dinafara, nu mai aveam nevoie de note. Altfel n-am fi putut sa mai interpretam nimic. Pentru ca ii vedeai - o sala plina, erau 600-800 de copii cu brate, picioare mutilate. Era infiorator”.

Scoala italiana: tentatii si violenta

Liceul Militar de Muzica nu i-a oferit lui Mihai Muntean un drum clar. „Era o scoala structurata pe trei ani in care se studia materie de liceu, dar pentru care nu aveai diploma pentru asta si apoi doi ani de scoala de subofiteri. Eram practic obligat sa fac seralul, asa ca m-am indreptat spre ramura economica".

A cantat apoi la saxofon si clarinet. Din 1982 pana in 1990 a fost subofiter la Muzica Reprezentativa si de Protocol a Armatei - si tatal sau a fost violonist in Ansamblul Armatei timp de 31 de ani -, iar din 1990 pana in 1996 la Ansamblul artistic „Doina” al Armatei.

A renuntat atunci pentru a insoti un circ printr-o bucata de Europa: putin printre ruinele fostei Iugoslavii, mai mult prin Grecia si apoi Italia. La vremea respectiva, restul familiei - sotia, o fata si baietii gemeni - a ramas in tara.

Anul trecut insa au hotarat ca baietii, ajunsi la varsta admiterii la liceu, sa continue scoala la Roma, alaturi de tatal lor. Mihai Muntean spune ca invatamantul italian nu se ridica, in general, la nivelul celui din tara, dar ca a ales unul dintre cele mai bune licee pentru fiii sai.

Violenta si drogurile fac ravagii in scolile italiene, se plange barbatul. George, unul dintre baieti, spune ca - desi scoala pe care a inceput-o aici este respectabila - a avut probleme cu noii colegi: „M-am saturat. La inceput nu stiau ca suntem straini, dar cand au aflat au inceput sa se dea la noi. Nu stii cand pot scoate cutitul”.

Fata a ramas cu mama ei in Romania, isi termina facultatea. A fost si ea la Roma, dar nu i-a placut.