Șapte din fo treișcinci de cargouri din seria asta făcută la Brăila au naufragiat. Mă rog, eram legați la cheu la silozurile construite de Saligny, în buricul portului vechi Constanța. Încărcam semințe de floarea soarelui, vrac, pentru Sete, un port la vestul Marsiliei, punctul terminus al celebrului „Canal du Midi”, care face legătura între Garonne și Mediterana, numit la început „Canalul regal din Languedoc”.

Atunci am văzut prima oară spectacolul șobolanilor. Mafrends, urcau ăia pe parâmele cu care era legat vaporul de cheu pe partea de sus și, când dădeau de niște chestii – am uitat cum le spune – ca niște pâlnii care le obturau intrarea pe „nările” de intrare, o luau în jos ca niște acrobați. Da’ nu crez că au făcut foamea, că marinarii au o vorbă: „Mă doare-n p*lă, ca pe șoarecii de la siloz!”.

Bufnița clandestină de pe catargul din prova

În fine, plecăm noi în noaptea de 18 spre 19 noiembrie spre Bosfor. Ploua și era un bulău tare nasol când ieșeai dintre faruri. Am crezut, în noaptea aia, că-mi borăsc toate mațele. Ce să zic, era primul meu voiaj și ieșisem din port pe furtună. Noroc că aveam un lighean lângă pat, că mă instalasem în cabinetul medical, că n-aveam doctor la bord. Dis-de-dimineață, m-am dus în timonerie. Se fuma la greu și nava făcea ca toți dracii. La un moment dat, comandantul, unu’ pe nume Ionel Tache, cam machidon de fel, vede că pe catargul din prova, fix în vârf, e o ditamai bufnița. Săracul păsăroi plecase cu noi în marș fără să știe. Și „jupânul” se panichează: „Să vină nostromu’ la mine!”. Adică șeful de echipaj. Ăla era unul pe nume Costică Fulger, din Galați, un bărbos care era în stare să înjure printre dinți, cu țigara între buze nemișcată, cinci minute, fără să se repete. Un dur.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE