Dragos Bucurenci: "Intre indolentii care trateaza cu nepasare problemele cetatii si activistii civici care si-au facut o profesie din a le rezolva si-a facut aparitia o noua specie de animal social: petitionarul in eter."
Personajul nu e insensibil la problemele din jurul lui. Soarta nedreapta a copiilor strazii il revolta. Gunoaiele sub care geme orasul ii fac scarba. Discriminarea i se pare o barbarie. Pe batranii saraci ii compatimeste sincer. Pentru poluatori are o ura viscerala.
Colac peste pupaza tuturor acestor emotii, omul nostru nutreste o neincredere principiala in politica si politicieni. Alesii, in opinia sa, sunt cu totii o apa si-un pamant. Functionarii sunt fie corupti, fie lipsiti de putere. Procedurile birocratice nu sunt bune de nimic, iar justitia... in fine, ce sa mai vorbim, parca nu stie toata lumea care-i treaba cu justitia...
Inconvenientele care-l inconjoara pe acest individ ii dau dureri de cap si arsuri gastrice, dar lipsa de incredere in mecanismele statului democratic il leaga de maini si de picioare atunci cand vrea sa rezolve probleme. Din aceasta pozitie destul de incomoda, incearca sa-si aline suferinta intr-un mod cu totul original. Cu ultimele puteri care-i raman, tasteaza un mail sau scrie o scrisoare.
Dar nu-i scrie vreunei autoritati responsabile, nici nu se adreseaza vreunei judecatorii. Destinatarul nobilei misive este un jurnalist sau cineva care lucreaza intr-o organizatie neguvernamentala. Iar acestuia, petitionarul nostru nu-i scrie ca sa se planga. Individul e prea demn ca sa ceara doar un umar consolator. Destinatarului i se cere, nici mai mult, nici mai putin decat actiune!
De multe ori, omul e prea revoltat ca sa mai fie si precis in solicitarea sa. El cere sa se faca ceva, orice. Uneori, nici problema nu e clar definita, dar d-voastra vi se pare normal ce se-ntampla in tara asta?! Cand autorul scrisorii, un om destul de ocupat („iertati-mi ortografia, v-am scris pe fuga”) creioneaza totusi solutii, o face pariind cu generozitate pe disponibilitatea de timp a destinatarului: ii cere sa redacteze proiecte, sa deruleze campanii, sa inventeze sloganuri, sa solicite audiente, sa sune demnitari, sa pedaleze in semn de protest pe ruta Bucuresti-Cluj, nimicuri din astea...
In general evit sa le raspund acestor petitionari care ma confunda cu un ghiseu universal si le recomand si colegilor mei sa procedeze la fel. Faptul ca si-a pierdut cineva cateva minute ca sa scrie un mail nu ma impresioneaza. Ma gandesc ca tacerea mea ii va face sa caute pe internet mai multe informatii despre problema care-i necajeste. Si ca vor gasi puterea sa faca mai mult decat sa scrie mailuri. Cand, totusi, le raspund, le explic ca politicienii nu vor vedea niciodata legatura dintre vot si nevoile cetatenilor daca cetatenii vor continua sa le vorbeasca despre aceste nevoi prin intermediar. Ca marile probleme nu se vor rezolva niciodata singure daca fiecare dintre noi nu devine o mica parte din solutie.
Dar petitionarul in eter nu asteapta asemenea raspunsuri. Cand le primeste, nu-si poate ascunde iritarea. Asa ajungi sa afli ca si tu esti insensibil, nepasator, o apa si-un pamant. Ca esti, de fapt, o parte a problemei care-i da dureri de cap si arsuri gastrice. Si astfel cercul persecutiei se inchide.
Recomandările noastre
