În aceste ore, sîntem nerăbdători să aflăm rezultatul referendumului iar apoi, orbiţi de rezultat, vom comenta intens şi îndelung, uitînd, ca de obicei, esenţialul. Inteligenţi cum ne ştim, ne vom da cu părerea pînă o să ne doară gura şi o să ni se atrofieze creierul de atîtea vorbe. Ni se va părea că totul a fost despre acest rezultat electoral. Însă, povestea întreagă a Brexitului, după părerea mea, a spus deja ceea ce trebuia să ne spună înainte de anunţarea rezultatului referendumului. Sigur că acest rezultat este extrem de important, dar eu cred că din Brexit a reieşit ceva încă şi mai important pentru UE decît rămînerea sau ieşirea Marii Britanii din Uniune. Ei bine, da, din toată istoria Brexitului s-a văzut ceva mai important decît Brexitul însuşi. S-a văzut de ce proiectul european e în criză şi în criză va rămîne, indiferent dacă Marea Britanie va mai fi ori nu parte a sa.

Unii zic că actuala criză funcţională pe care o traversează UE se explică prin lipsa liderilor politici adecvaţi proiectului – aşa e, lipsesc liderii pe măsura Europei. Alţii spun că, după o istorie integrată, scurtă dar intensă, a apărut printre europeni, fie ei politicieni sau cetăţeni, un soi de plictiseală, de oboseală – aşa e, europenii sînt tot mai sastisiţi. În fine, mai vine şi puzderia de conspiraţionişti cu ale lor (CIA, Mossad, KGB, Bilderberg, Guvernul Mondial, „globaliştii” etc). Însă, din cauza acestei avalanşe de analize, nu se aude nicăieri observaţia esenţială. Nu se aude nicăieri că Uniunea Europeană suferă de o sfîşietoare incapacitate de empatie.

Să rămînem la Brexit. Care a fost atitudinea cea mai răspîndită printre „europeni” de cînd Marea Britanie a anunţat că va plebiscita continuarea aparteneţei la UE? O puternică şi nedimismulată aversiune. Marea Britanie a ajuns un fel de inamic al visului frumos, paradisiac, nutrit de atîţia oameni minunaţi de pe continent. S-a şi spus că Marea Britanie vrea să arunce UE în aer, că sînt un fel de „cal troian” al nu-ştiu-cui, că nu sînt interesaţi decît de ei înşişi etc. Ba, mai mult, s-a spus că britanicii aruncă măreţul proiect european în aer doar pentru că premierul Cameron nu a găsit altă cale ca să-şi rezolve nu ştiu ce probleme de partid. Cu alte cuvinte, britanicul dă foc la casă ca să abată atenţia de la faptul că balamaua de la o uşă scîrţîie. De pe această poziţie, iritată şi vexată, mai toată presa continentului a comentat cererile premierului Cameron şi, mai departe, aranjamentul asupra căruia a căzut de acord Consiliul European ca să păstreze Marea Britanie în Uniune. Nimeni, nici măcar Donald Tusk, preşedintele Consiliului, nu a dovedit empatie cu Marea Britanie. Nici un „european” nu s-a gîndit că nemulţumirile britanice ar putea fi legitime. Nici un „european” nu a făcut exerciţiul de a încerca să se pună în pielea britanicilor nemulţumiţi şi să gîndească. Nici un „european” nu s-a gîndit că, poate, guvernul britanic are dreptate. Nici un european nu s-a gîndit că, poate, excepţiile pe care le-au obţinut britanicii sînt de bun simţ, perfect raţionale, din punctul lor de vedere. În fine, nici un european nu a respectat, de fapt, specificul ethosului britanic, deşi clamează peste tot locul că diferenţele trebuie păstrate. Sîntem extrem de grijulii cu musulmanii arabi sau cu africanii, dar nemiloşi cu britanicii.

Un proiect precum cel al Europei unite nu se poate realiza dacă naţiunile şi, în primul rînd, conducătorii lor nu au disponibilitatea de a se pune, cît se poate de des, unii, în locul altora, de a se înţelege unii cu alţii nu prin dialog, ci prin experienţă mutuală, prin profundă şi spontană solidaritate. Pentru bună vecinătate sau alianţe de diverse adîncimi sînt suficiente încrederea şi garanţiile. Pentru o integrare supra-statală care tinde pînă la (con)federaţie, este nevoie de mult mai mult. Este nevoie de empatie. Este nevoie de exerciţiul înţelegerii celuilalt prin plasarea în situaţia lui. Or, acesta nu este un efort intelectual, ci un efort sufletesc. Iar Europa nu mai ştie de mult timp ce-i aia. Europa funcţionează, unitar, doar mî nată de vinovăţii autoatribuite (adevărate sau false, n-are importanţă). În rest, continuă să lucreze interesele naţionale, exact ca în anii de glorie ai geo-politicii din secolele XIX-XX.

Nu poţi construi ceva atît de strîns precum Uniunea Europeană dacă rămîi exclusiv în tine însuţi. Noi, esteuropenii, am putut sesiza de multe ori lipsa empatiei Vestului pe pielea noastră. De pildă, în chestiunea rusă. Şi Vestul a putut sesiza lipsa noastră de empatie. De pildă, în chestiunea migraţiei musulmane. Ne este aproape imposibil nouă, românilor, să ne punem în locul Germaniei sau Franţei şi să încercăm să judecăm cu mintea ei, deşi despre asta este, în fond, Uniunea Europeană. Iar Germaniei sau Franţei nici prin cap nu le trece să se pună în locul României şi să încerce să o înţeleagă, judecînd după mintea ei, deşi asta înseamnă să fii european în spiritul Tratatelor UE. A te pune în pielea celuilalt îmi pare esenţial pentru ceea ce spunem că vrem cu Europa. Iar incapacitatea de a fi empatic este o consecinţă directă a pierderii contactului cu rădăcinile creştine ale propriei noastre civilizaţii. Voi mai vorbi despre asta.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor

Te-ar putea interesa și: