Celor care se plâng că Biserica Română nu „a dat” mulți sfinți, făcând comparații cu alte biserici, trebuie să li se spună că biserica noastră a devenit autocefală abia în 1885. Primele canonizări ale unor români s-au făcut, padoxal, în cea mai cruntă perioadă a comunismului: Sinodul a decis în 1950 trecerea în rândul sfinților a opt trăitori vrednici, iar proclamarea oficială a fost făcută în 1955.

De atunci încoace numărul lor a ajuns să depășească o sută, răspândiți de-a lungul întregului calendar bisericesc. Trebuie arătat de asemenea că numai Dumnezeu cunoaște numărul tuturor sfinților.

Potrivit Hotărârii Sfântului Sinod din 1991, în Duminica Sfinților Români sunt pomeniți:

„- Sfinții ierarhi, preoți și diaconi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au săvârșit mucenicește și au mărturisit și au apărat cu jerfelnicie credința ortodoxă, neamul și țara noastră;

– Sfinții cuvioși și cuvioase care s-au săvârșit trăind deplin viața călugărească și care, prin pilda vieții lor și prin rugăciune, au hrănit
duhovnicește pe toți dreptcredincioșii;

– Sfinții martiri din orice treaptă harică sau stare obșească și toți aceia care prin pătimirile și sângele lor martiric au primit cununa
sfințeniei:

– Sfinții români uciși de oștile păgâne sau ale altor asupritori de-a lungul veacurilor, precum și cei care au căzut în luptă cu aceștia
sau în amară robie pentru credință, Biserică și neam;

– Sfinții care s-au săvârșit luptând cu arma cuvântului pentru apărarea credinței, a Bisericii Ortodoxe și a binecredincioșilor ei fii;

– Toți ceilalți sfinți creștini ortodocși români din toate timpurile și de pretutindeni, știuți și neștiuți, care au sporit în dragostea pentru Hristos, a faptei bune, a rugăciunii și a virtuții creștine, pe care Dumnezeu i-a scris în Cartea Vieții.”

Pe de altă parte, nu este lipsit de temei reproșul care li se aduce ierarhilor noștri din Sfântul Sinod că ezită să ia în discuție canonizarea mucenicilor care au pătimit pentru Hristos în temnițele comuniste. Aceasta, în timp ce alte țări foste comuniste au făcut-o deja.

Nu pentru că sfinții din temnițe ar avea nevoie de vreo recunoaștere specială – ei se bucură deja de evlavia poporului, au icoane și acatiste, iar oamenii îi cinstesc, îi pomenesc și li se roagă.

Ci pentru că Biserica noastră pământeană a dat în ultimele săptănâni semne de clătinare în fața vremurilor, și ar avea nevoie de asemenea stâlpo puternici pentru a-și ridica spinarea.