Florian Bichir: "Detronat din functia de presedinte al PNL in 1992, Radu Campeanu si-a facut imediat propriul partid: PNL-Campeanu. Exclus din PL ‘93, Viorel Catarama a pus bazele Noului Partid Liberal. "
Nicolae Cerveni a infiintat, numai ca sa fie el lider, cateva partide, de fapt disidente liberale, pe care le subventiona din procesele pe care le reprezenta la bara.
Indepartat din functia de prim-ministru, Victor Ciorbea si-a infiintat propria formatiune politica. Detronat din Palatul Victoria, Radu Vasile a procedat similar, dand nastere Partidului Popular. Dupa ce a pierdut sefia democratilor, Petre Roman a devenit sef peste fidelii sai, dar intr-o alta constructie: Forta Democrata. Corneliu Ciontu, exclus din PRM, si-a „tras” imediat un partid.
Exista o boala a tuturor partidelor care se numeste „liderita”. Din 1990 incoace, fiecare a vrut sa fie presedinte, sef de partid, de organizatie judeteana, comunala, nimeni nu a dorit sa fie un simplu membru. Si pentru a fi onesti trebuie spus ca acesta definitie, extrem de precisa, de liderita, a fost facuta de Valeriu Stoica inca din 2003 intr-o carte, „Provocari liberale”, pe care ar trebui sa o citeasca toti cei care se cred sau se declara liberali. Orice poate fi spus despre fostul presedinte al PNL Valeriu Stoica, dar ca nu se pricepe la arta politica, nu.
Sefia este la romani o marota veche si circula chiar un banc conform caruia cand un roman se vede cu o masa in fata se crede director. Romanul se vrea sef peste altul, tine si el sa dea ordine, macar o data in viata. Si daca nu se poate un sef mare, un sefulet, acolo. De aceea notiunea de patron a facut ravagii dupa 1990. A fi patron, indiferent la ce impex sau firma de apartament, reprezenta succesul, implinirea tuturor viselor.
Nu stiu de unde provine aceasta inclinatie catre sefie. Sa fie o reactie la atatea valuri de invadatori, de sutele de ani de iobagie? Constantin Radulescu-Motru scria ca „Romanului nu-i place tovarasia. El vrea sa fie de capul lui, stapan absolut la el acasa. Cu o particica de proprietate cat de mica, dar care sa fie a lui. Din aceeasi cauza el inclina putin spre anarhie. Acest individualism romanesc insa nu implica spiritul de initiativa in viata economica si prea putin spiritul de independenta in viata politica si sociala, cele doua insusiri cu care se caracterizeaza individualismul popoarelor culte apusene si care constituie sufletul burghez”.
Cert este ca, spre deosebire de cei din Apus, care au ars etapele asezarii straturilor sociale, romanii spera inca la varful societatii. Iar primul gest al unui roman imbogatit este refuzul de a munci. „M-am zbatut atat pentru a munci inca?” e laitmotivul oricarui imbogatit, care din statutul sau de angajat - care e sinonim in psihicul sau cu cel de sluga - ajunge sef. Ori seful in mitologia romaneasca nu munceste, ci da ordine, se bucura de chiverniseala sa.
Liderita sau patronita la care asistam dupa 1990 este poate o refulare a individualismului nostru, cum spunea Radulescu-Motru. Dar ea a fost accentuata de distrugerea ierarhiei valorice dupa revolutie, de inversarea scarii sociale, de aparitia imbogatitilor peste noapte, care sfideaza si cumpara totul. Fenomenul este cunoscut, dar parca intotdeauna la noi capata aspecte grotesti.
Recomandările noastre
