Editura Evenimentul si Capital

Armata europeană: o utopie cu soldăței, pe placul lui Putin

14-02/george_ripa_21c9c120e8-465x390
Autor: | | 36 Comentarii | 2441 Vizualizari

Agresiunea Rusiei în Ucraina a readus pe agendă o temă extrem de periculoasă pentru securitatea statelor europene, deci și pentru securitatea României: armata europeană comună.

Un astfel de scenariu amenință cooperarea transatlantică și diluează rolul NATO și prezența SUA în Europa. Armata europeană comună nu ar îmbunătăți cu nimic capabilitățile militare ale statelor europene, ba din contra, efectele ar fi devastatoare: ar slăbi NATO, ar împinge SUA afară din Europa și ar transfoma UE nu doar într-un actor diplomatic ineficient, așa cum este acum, ci și într-un actor militar lipsit de orice influență globală. În plus, pe termen lung, un astfel de proiect ar duce cel mai probabil la gândirea unui sistem european de securitate din care să facă parte și statul agresor Rusia. Și asta ar fi un dezastru.

Un astfel de scenariu este de nedorit, dacă ne uităm la acțiunile statelor europene din ultimele două decenii. În primul rând, niciun stat european nu respectă tratatul Nord-Atlantic, adică nu contribuie cu 3% din PIB la bugetul apărării. În al doilea rând, politicienii europeni, împinși de la spate de un electorat din ce în ce mai îndepărtat de realitate, și-au pierdut treptat voința politică de a reacționa ferm și conform cu valorile euroatlantice, chiar și atunci când în propria curte există o amenințare reală la adresa securității europene. Exemplul Ucraina este definitoriu pentru voința liderilor europeni, dar nu este singurul. Recent, în cadrul unui alt conflict, cel din Libia, statele europene ce au participat la operațiuni sub egida NATO au rămas pur și simplu fără muniție. Pare un banc, însă e doar pura realitate. Așa arată astăzi majoritatea armatelor europene!

Entuziasmul celor care susțin că UE trebuie să dezvolte o componentă militară proprie vine din neînțelegerea Politicii de Apărare și de Securitate Comune (CSDP), așa cum apare ea în documentele Uniunii Europene, dar și din evaluarea greșită a politicienilor europeni, majoritatea exponenți de seamă ai nocivei generații `68. Liderii europeni de asrăzi susțin euforici că Tratatul Lisabona le permite să vorbească pe o singură voce, în numele tuturor statelor membre. Deși Catherine Ashton are la dispoziție un corp birocratic uriaș, ”externele” europene au eșuat lamentabil în dosare ce țin de securitate, de apărare sau de energie. Dacă ne uităm atent, în crize precum cele din Darfur, Balcani, Libia, Ucraina sau în dosare precum terorismul islamic sau Rusia, UE nu a reușit niciodată să vorbească pe o singură voce. A lăsa securitatea și apărarea națională pe mâna unor state incapabile să reacționeze diplomatic unitar, reprezintă o prostie monumentală. Ironia face ca UE să fi avut destule instrumente și înainte de adoptarea Tratatului Lisabona: sancțiuni diplomatice, boicot, sancțiuni comerciale sau financiare, interzicerea exportului de arme sau chiar restricții de călătorie. Faptul că UE nu reușește astăzi să impună sancțiuni dure agresorului de la est nu este o noutate, dacă ne uităm că state europene precum Franța aveau relații economice privilegiate cu dictatorul Saddam Hussein și că acum UE este cel mai important partener comercial al Iranului. În ceea ce privește exportul de arme, să nu uităm cum aceleași state europene exportă arme în China, deși la nivel oficial plâng pe umerii Tibetului. Chiar în aceste zile, Francois Hollande comite una dintre cele mai mari trădări, și vinde Moscovei două nave militare Mistral. Sunt oare aceste țări europene garanța de securitate pe care o dorește România?

Dorința UE de a juca un rol în apărarea Europei a început odată cu tratatul de la Maastricht. Contabilizăm, așadar, peste două decenii de eșecuri constante și numeroase întrebări rămase fără răspuns. O primă întrebare la care niciun lider european nu pare a se sinchisi prea tare este cine va apăra statele membre NATO dar care nu sunt membre UE. Cei care susțin această teză cred că armata UE va putea fi pusă oricând la dispoziția NATO. În realitate, nimeni nu pare să întrevadă pericolul ca cel puțin cinci state să se opună ca NATO să le folosească forțele militare, pentru că ele nu sunt membre ale Alianței Nord-Atlantice. Aici descoperim un alt pericol uriaș care pândește apărarea europeană: duplicarea și decuplarea forțelor militare. Practic, am înlocui cea mai de succes organizație de apărare colectivă din istoria umanității cu un surogat ineficient. Singura țară care ar avea de câștigat din acest scenariu ar fi Rusia.

Un alt pericol este dat de faptul că luarea deciziilor într-o eventuală structură europeană de securitate s-ar lua la nivel supranațional, ceea ce ar fi un dezastru. Culmea, vedeam recent prieteni nemulțumiți de candidații la funcția de președinte al Comisiei Europene și de birocratizarea structurilor europene, dar care consideră că luarea deciziilor la nivel supranațional ar putea fi o soluție mai bună. Într-o astfel de situație, dacă de exemplu România ar fi atacată, iar SUA ar dori să ne ajute, cu cine ar discuta? Cu Bucureștiul sau cu Bruxelles-ul către care românii ar urma să cedeze prerogativele ce țin de apărare (proiectul european merge până aici!). Pare complicat, însă tehnic exact acest lucru se poate întâmpla, pentru că atunci România ar trebui să respecte tratatele semnate. Spre deosebire de acest tip de uniune militară la care visează europenii, în Consiliul Nord-Atlantic deciziile sunt luate direct de reprezentanții statelor naționale, nu de birocrați numiți de alți birocrați. Pe de altă parte, în ce situație s-ar afla România dacă ar fi atacată de Rusia, iar o parte dintre birocrații europeni ar fi cumpărați de Moscova? Pare un scenariu SF, dar cine și-ar fi închipuit (în afară de domnul Schroeder, desigur) că atâția parlamentari europeni ar putea fi descoperți ca fiind agenți ruși?

O altă problemă cu care ne confruntăm deja vine direct din Tratatul Lisabona. Astfel, Înaltul Reprezentant pentru Relații Externe și Politici de Securitate este și vice-președinte al Comisiei. Înainte de Tratul Lisabona, acesta, denumit Înalt Reprezentant pentru Politica Externa și de Securitate, lucra direct cu statele membre. Acum avem deja un element supranațional, prin faptul că acesta răspunde și în fața Comisiei Europene. Înaltul Reprezentant este și șeful agenției Europene de Apărare și al Serviciului de Acțiune Externă (corpul diplomatic de care aminteam mai sus) dar și cel care prezidează Consiliul de Afaceri Externe. În contextul crizei ucrainene, știe cineva care este poziția acestor instituții? Nebunia însă abia acum începe: atât Comisia cât și Parlamentul European sau Curtea Europeană de Justiție încearcă să preia prerogative din zona securtății naționale. Un caz concret am avut în 2008, când Republica Cehă a contractat 4 transportoare aeriene, în regim de urgență, pentru a le trimite militarilor săi care luptau în Afganistan. Praga nu a organizat o procedură clasică, pentru că a invocat ”interese de securitate esențiale”, o excepție de la o regulă europeană. Ei bine, primul lucru pe care l-a făcut Comisia a fost să amenințe Cehia că o va da în judecată la Curtea Europeană de Justiție. Pare o demență, dar birocrații chiar considerau că militarii cehi mai pot aștepta sub tirul talibanilor până au loc toate procedurile birocratice gândite de ”elita” europeană. Oare ce ar spune românii dacă ar afla că nu pot trimite în regim de urgență materiale de luptă militarilor aflați pe un teatru de operații, pentru că s-ar putea ca onor Comisia Europeană să aibă o problemă?

BREAKING. Exit-poll, ora 23:00! Rasturnare de situatie! Care e clasamentul FINAL. Nimeni nu se astepta la asta

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI