Din senin, dezbaterile pe tema economiei româneşti sunt populate de fete mari.
Nu e vorba despre prezenţe neprihănite, ci despre voci caracterizate de pripă şi naivitate, care ies la înaintare… ca fata mare la măritat.
Nu a fost nevoie decât de nişte timide semne de redresare a numai câtorva indicatori economici - cursul de schimb, inflaţia. Reacţia a fost însă în spiritul lui „mai bine decât deloc”. Intensitatea ei reflectă o logică obtuză: acceptăm că nu se face primăvară cu o singură floare -, dar dacă vedem vreo două-trei floricele, suntem gata să declarăm chiar începutul verii. Care ar fi, aşadar, presupusele semne de vigoare ale economiei româneşti? Creşterea cotaţiilor bursiere, calmarea inflaţiei, o vagă redresare a cursului de schimb şi o descreştere a unor dobânzi, cu semne de redresare a creditării.
Avem cel puţin trei motive pentru care trebuie să temperăm euforia incipientă declanşată de aceste veşti.
În primul rând, avem de-a face cu datele pe o perioadă foarte scurtă de timp, prea scurtă pentru a declara prezenţa unor tendinţe în pieţele financiare sau un economie. În lipsa a cel puţin trei luni de date care reflectă ameliorarea indicatorilor economici în cauză, riscăm să nu avem de-a face decât cu o abatere temporară de la o tendinţă negativă mai amplă. E ca şi cum un bolnav de cancer trece printr-o remisiune mai spectaculoasă înainte ca tumorile să reapară.
În al doilea rând, este vorba despre un număr limitat de indicatori, şi despre nişte date economice care se află în mare parte dincolo de sfera de influenţă a autorităţilor sau instituţiilor României. Experienţa demonstrează că nivelul dobânzilor şi al cursului de schimb, în orice economie deschisă, nu poate fi ţinut în frâu decât scurt timp de banca naţională sau de ministerul de finanţe al respectivei ţări. Cu alte cuvinte, chiar dacă vrem să aplaudăm cifrele încurajatoare, ar fi cam obraznic ca vreun actor anume să spună deja că merită acele aplauze. În al treilea rând, nu trebuie să pierdem din vedere contextul internaţional în care operează economia românească. La prima vedere, mulţi indicatori ai pieţelor financiare internaţionale sau îmbunătăţit şi ei. Unii indici bursieri americani, de exemplu, au recuperat tot terenul pierdut la începutul acestui an. Problema este că situaţia e departe de a fi roz atunci când analizăm totul într-un context mai larg şi comparăm evoluţia recentă nu doar cu ultimele luni, ci cu ultimele zeci de ani. Continuând metafora bolnavului de cancer, putem spune că e un semn bun când un pacient află că mai are de trăit doi ani şi nu cele şase luni prognozate iniţial. Acel pacient rămâne însă bolnav, sau cel puţin vulnerabil. Având în vedere contextul politic al acestui an, cu nu mai puţin de două alegeri în următoarele şapte luni, este de înţeles tentaţia unor anumite tabere de a exploata şi distorsiona mesajele pe care le transmit anumiţi indicatori economici.
Orice partid sau persoană care se apropie de final de mandat sau de altă formă de evaluare a performanţei sale are interesul să-şi prezinte prestanţa într-o lumină cât mai bună. Cei care au făcut asta în ultima vreme în România au uitat însă de un minim de onestitate intelectuală, lucru care le ştirbeşte din credibilitatea pe care o aveau.
Autorul este consilier al preşedintelui Senatului în Parlamentul României
