Joi, 15 ianuarie 2009, Steve Jobs a anunţat că se retrage pentru şase luni de la conducerea Apple, problemele sale de sănătate fiind mai grave decât crezuse.
În aceeaşi zi, în Statele Unite ale Americii, cel mai căutat lucru pe Google a devenit o propoziţie falsă, „Steve Jobs a murit“. O demonstraţie viguroasă de paranoia în grup. Şi tot atunci, acţiunile Apple au scăzut spectaculos, cam cu 10%. O declaraţie uşor morbidă de amor: nu există viaţă după Steve Jobs.
La începutul lunii, anunţase că în 2008 a slăbit de picau de pe el helăncile negre de la Levi’s (şi blugii ăia de tocilar, fără curea, traşi până peste buric) fiindcă a avut un dezechilibru hormonal. Dezechilibrul hormonal ar fi survenit, treptat, în urma îndepărtării (în urmă cu cinci ani) a tumorii maligne care şi-a făcut loc în pancreasul lui.
Steve Jobs va muri, probabil, curând, prea curând. O spun statisticile medicale: doar minoritatea celor îngrozitor de norocoşi trăieşte mai mult de cinci ani de la îndepărtarea unui cancer la pancreas. Jobs e un artist, un geniu şi un bărbat de 53 de ani epuizat, care trebuie să spună că „e OK“, fiindcă nu mai are de ales. Fiecare rezultat medical care îi iese prost costă enorm compania pe care a cofondat-o acum treizeci şi trei de ani. Compania care a redefinit relaţia dintre omul de rând şi computer. Jobs a schimbat cumva viaţa fiecăruia dintre noi, cei care ne stocăm fotografiile în memorii virtuale, în calculatoare mici, trimitem e-mailuri din intersecţii şi ascultăm la iPod „Trout Fishing in America“ (sau orice altceva decât manele - acestea se consumă doar cu volum maxim, să audă toţi duşmanii şi toţi fraţii tăi). Povestea lui Steve Jobs e fascinantă doar dacă nu eşti partenerul lui de afaceri. Dacă eşti, atunci te-ar putea călca pe nervi acest egocentrist, acest maniac obsedat de perfecţiunea stilistică a creaţiilor sale. Un copil înfiat, un adolescent care a început să fie mare într-un garaj, un adult budist şi „un om de afaceri cu care pur şi simpu nu se poate discuta, complet nerezonabil“ (descrierea este a celor care au încercat să stoarcă şi un cent de la ochelaristul cu pantofi de sport ieşiţi de mult de pe orbita modei).
Pe Steve Jobs l-a făcut ce este astăzi întâlnirea cu Steve Wozniak, creierul din spatele primelor două generaţii de computere Apple. După ce a devenit milionar, Woz s-a prăbuşit cu un avion, a supravieţuit, s-a însurat şi a divorţat, s-a însurat iar, a făcut copii mulţi, a organizat cele mai mari concerte rock din anii ’80, a ales să le predea tinerilor secretele tehnologiei şi să trăiască din banii pe care Apple încă îi face şi pentru el. Compania asta s-a prăbuşit şi ea şi a reînviat (cu Jobs pe post de magician, imagine, director general şi ceva în plus).
Jobs ascultă încă Beatles zilnic, e pasionat de hochei şi citează din înţelepciunea de pe gheaţă a lui Wayne Gretzki: „Patinez acolo unde va fi pucul, niciodată acolo unde a fost“. În ziua în care acest vizionar arogant chiar va muri (peste o săptămână, un an sau, cine ştie, peste treizeci) vom fi toţi mai săraci, chiar dacă nu vom afla niciodată de ce, prizonierii mizelor noastre mărunte, înghesuite „live“ în tomberoane maro.