Într-o după-amiază a anului 1914, Enrique Pichon-Rivière a început să fugă. Avea 7 ani şi destinul i se arăta deja înspăimântător şi sigur.
În după-amiaza aceea, Enrique aflase că fraţii şi surorile lui au, de fapt, o altă mamă. De atunci şi până la 70 de ani, în 1977, când a murit, Enrique a fost un copil care a fugit de singurătate.
Născut într-o familie cu rădăcini franţuzeşti pe care începutul de secol XX a purtat-o din Elveţia în Argentina, Enrique Pichon-Rivière a fost unul dintre cei mai importanţi psihiatri din America de Sud, un om complex, generos şi conflictual, tocmai pentru că era greu de înţeles. Pe scurt: un romantic şi un vizionar suspect. Puţine scrieri s-au păstrat în urma lui. Întrebat la o conferinţă cu ce se ocupă de fapt, Pichon-Rivière ar fi răspuns: „Cu misterele tristeţii omeneşti”. Vi se pare puţin?
Enrique Pichon-Rivière a condus un ospiciu de nebuni şi a crezut că nebunia vine dintr- o incapacitate cronică de a comunica şi de a te adapta la realitate. Pentru că, aşa cum am spus de la început, a fost un om generos şi romantic, a creat o altă realitate, dincolo de reţete clasice şi constrângeri. Le-a dat nebunilor drumul pe plajă. Să joace fotbal şi să spună, jucându-se, câte ceva despre cine sunt de fapt.
Biografii au scris despre el că era golgheterul şi antrenorul acestei echipe bizare şi unite. Nu se ştie câţi s-au vindecat în urma acestei terapii revoluţionare. Ce se ştie sigur este că noi, oamenii alienaţi şi singuri ai acestui mileniu nou, nu mai ştim să ne jucăm. E cea mai însemnată şi mai tragică pierdere pe care ne-a adus-o modernitatea, o cădere într-un gol existenţial grav, tratată cu iluzia confortului.
Am transferat această plăcere elementară unui grup de privilegiaţi şi condamnaţi. Ne-am aşezat în tribune sau pe canapele şi am învăţat să trăim bucuria prin intermediari. Pe cei care se joacă pentru noi, pe cei mai buni dintre ei, i-am crezut, adesea, dincolo de lucrurile comune.
Cu atât mai mult ne fascinează căderile lor în păcate ca ale noastre. Garrincha, sau George Best, ori Zoli Crişan au fost eroi populari, admiraţi până la delir, nu doar fiindcă au jucat genial şi inconştient, ci şi fiindcă s-au mutilat gratuit şi total, după ce au pierdut fotbalul ca pe o viaţă. Unui fotbalist uriaş i se iartă şi când are orientări politice defectuoase, şi când bea prea mult (până la moarte) sau citeşte Esenin ca un nebun în locuinţe insalubre.
Oameni ca aceştia sunt iubiţi fanatic, adică, la nevoie, până la ură. Există însă în cultura popu lară o graniţă pe care nu poţi s-o treci fără a pierde dragostea şi respectul. Graniţa se numeşte „trădare”. E ceea ce scoate din minţi galeriile, mulţimile de oameni de obicei cu educaţie firavă, dar sufletişti într-un sens primar. Furia care se aude de fiecare dată când un fotbalist pleacă de la Barcelona la Real sau de la Craiova la Dinamo de aici vine. Din imposibilitatea de a accepta trădarea. De aici şi unda de mâh nire care a străbătut România când s-a aflat că tânărul fotbalist Gheorghe Popescu a fost mai puţin vertical în faţa Securităţii decât lângă cei mai mari atacanţi ai lumii. Nu e o sen tinţă, e un regret. Din fericire, fotbalul ră mâ ne tot cum ne-a anunţat Enrique Pichon-Rivière de mult: o nebunie generală şi fermecătoare.
