Regizorul primului lungmetraj românesc de animaţie din ultimii 20 de ani, "Crulic - drumul spre dincolo", a explicat pentru EVZ de ce a fost anevoioasă "gestaţia" proiectului.

După o premieră în deschiderea Anim'Est, "Crulic - drumul spre dincolo" ajunge în cinematografele din România începând de vineri.

Povestea animată a românului care a murit după luni de greva foamei într- o închisoare din Polonia, dramă care a dus la demisia lui Adrian Cioroianu din funcţia de ministru de Externe, este spusă cu umor şi cu tandreţe, dar şi cu un concept vizual original şi plin de culoare.

Anca Damian vorbeşte pentru EVZ despre drumul de la idee la ce vom vedea la cinema.

EVZ: Este filmul o experienţă emoţională sau cerebrală? Anca Damian: Cu siguranţă va fi o experienţă mai mult emoţională decât cerebrală pentru public, dar asta ne-am propus de la început. Eu cred că un film care vorbeşte intelectului nu are aceeaşi putere ca un film care se adresează emoţiei. O emoţie o poţi înmagazina în baza de date, mult mai uşor decât o idee. O idee rămâne la nivelul superficial.

Râsu-plânsu e unul dintre cuvintele- cheie pentru film... Eu cred în complexitate şi cred că nimic nu este bine sau rău, totul este şi bine, şi rău. Tratând un subiect de asemenea gravitate, nu puteam decât să merg decât în extrema cealaltă, adică înspre râs, ironie. Ca să poţi să încasezi o lovitură în plex, trebuie să fii relaxat. Râzând, eşti relaxat emoţional. Apoi îţi stă râsul în gât.

Credeţi că filmul poate fi o lecţie despre prejudecăţi? Cu siguranţă. Eram întrebată la Namur dacă eu cred că este universal valabilă problema şi bineînţeles că este - problema imigrantului, cea de a-l judeca pe celălalt, de a-l cataloga foarte uşor, a-i aplica o ştampilă şi a te limita la a spune că el e vinovat, un hoţ. De altfel, şi noi judecăm foarte uşor. Având o foarte mare indulgenţă faţă de greşelile noastre.

Cum a fost primit în afară? Prima vizionare a fost la Locarno, într-o sală de 4.000 de locuri, într-o duminică în care turna cu găleata, într-o sală de sport folosită pentru proiecţie. La finalul proiecţiei, am simţit cum venea un val de aplauze din spate către mine. Ceea ce vezi pe faţa oamenilor după proiecţie, când vin spre tine, e mai mult decât cuvintele pe care ţi le spun.

Poate fi numit ficţiune? Când am pornit cu filmul, exista o anumită reticenţă din partea autorităţilor, şi din România, şi din Polonia. Cei de la Polish Film Institute, când au auzit povestea, şi-au pierdut total entuziasmul. După ce au văzut filmul şi-au dat seama că el depăşeşte cazul şi că merge la următorul nivel. Nivelul unu e povestea lui Daniel Claudiu Crulic, cazul; nivelul doi este povestea kafkiană a individului în relaţie cu societatea, iar nivelul trei este povestea sufletului, despre moarte. La primul nivel, în timpul documentării, m-am dus până în pânzele albe, să aflu tot.

Filmul e selecţionat până acum la 20 de festivaluri în toamna asta. A fost cerut, nu l-am trimis noi. Şi la documentare, şi la ficţiune. Lumea nu ştie cum să-l încadreze. E documentar pentru că am respectat cu stricteţe datele cazului, dar este mai aproape de ficţiune.

Care au fost obstacolele pe drumul de la idee la realizare? Deci într-un fel a fost un obstacol în timpul documentării, pe care l-am simţit, care s-a micşorat în al doilea an. Dar atunci când devenise public cazul, aproape toate uşile erau închise şi în România, şi în Polonia. Al doilea obstacol a fost oarecum cel financiar. Toată lumea zicea că e interesant proiectul, dar voiau să vadă cum arată, mai ales că era vorba de animaţie. Şi după ce vedeau primele trei minute, voiau mai mult. La finanţarea filmului am avut o perioadă lungă în care am investit "din casă".

Cum aţi găsit conceptul vizual? În ceea ce priveşte limbajul cinematografic, acesta este la graniţa cu toate artele: aduce arta plastică, pictura, video art-ul. Când m-am hotărât să fac animaţia, am discutat cu trei studiouri din Bucureşti. Nimeni nu mai făcuse lungmetraj de animaţie. Intuitiv am ales studioul DSG. Timp de o lună am avut discuţii cu toată echipa pe nivelul de concept vizual. La prima întâlnire am desenat un fir care reprezenta lungimea filmului împărţit pe secvenţe, pe care-l mai am şi acum şi corespunde cu exactitate filmului final. Am discutat tema: moartea.

La început, pentru că nu aveam bani să facem o animaţie cap-coadă, am hotărât să ne folosim de mai multe tehnici. Lipsa fondurilor ne-a dus la soluţia stilistică. Ceea ce este senzaţional este că, deşi la început nu era proiectul lor, din partea lor a venit o creativitate extraordinară. Într-un fel, toată lumea era la prima experienţă de tipul ăsta, inclusiv eu. Asta a creat un soi de libertate şi de energie pozitivă.

Este limba română din film o piedică pentru cei din afară? Filmul este dublat în Polonia, partitura lui Ivanov este tradusă de un mare actor al lor. Eu mă gândesc să facem dublajul pentru alte ţări, pentru că oricum vor dubla filmul şi e mai bine să-l facem tot noi. O prietenă din Belgia mi-a spus că e păcat să nu fie dublat, pentru că voia să se uite la toate elementele vizuale şi nu reuşea, deoarece citea subtitrarea.

Ce aşteptări aveţi de la publicul din România? În general, mă feresc să am aşteptări. Pentru mine e publicul "cel mai aproape de piele". Răspunsurile pe care le-am avut de la apariţia trailerului îmi dau speranţa că filmul îşi va găsi calea spre public şi că va avea "uşi deschise".

DEDICAŢIE

Filmul făcut pentru "Bobi"

Deşi în presă Crulic era numit Daniel sau Claudiu - prenumele lui oficiale -, filmul îi este dedicat lui Bobi. "Pentru că părinţii văzuseră filmul indian «O floare şi doi grădinari », i-au zis Bobi. Daniel Claudiu Crulic a fost un caz. Bobi a fost un om", a explicat, pentru EVZ, Anca Damian.

Filmul, un hibrid între documentar şi ficţiune, greu de încadrat într-un gen anume, a primit o menţiune specială la Festivalul de Film de la Locarno şi, chiar weekendul trecut, două menţiuni speciale la Festivalul de Film de la Varşovia. <iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/4QMr9bC4Hro" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>