Clujenii și au recăpătat, răniți, drepturile asupra propriului oraș. Se simte din nou respirația calmă a parcurilor, a străzilor și teraseleor strânse de gât de ”sărbătoarea culturii” - Untold. Cei care trebuiau să-și ia un munte de bani au reușit din nou să-și umfle conturile, bețivanii s-au mai ”machit” încă o dată, iar ”drogomanii” au mai făcut un pas spre autodistrugere. Cartiere întrgi redescoperă liniștea și muzica nopții, mii de copii, bătrâni și animale de casă încep să poată dormi, să nu mai fie terorizați de bubuiturile alternante denumite ”cultură” și/sau ”muzică”. Un singur lucru care te izbește: imaginea unei mase de tineri făcând aceleași gesturi, la comandă. Dresajul uman perfect, pe de o parte, iar pe de alta, imaginea de grup a tinerilor români, care în caz de război ne vor apăra țara. Sau a acelora care dacă va fi război, se vor înghesui să-și facă repede pașapoarte.

E de înțeles: Roger Watters, după recentul interviu la CNN începe să nu mai fie frecventabil. Mare lucru dacă nu va fi interzis. E mai mult loc pentru muzicanții ”USB”, care nu cântă la nici un instrument. Nu știm sigur dacă David Guetta poate să vorbească mai mult de 5 minute, așa că probabil nu ne paște pericolul vreunui interviu cu domnia sa… Oricum, mă bucur că bucureștenii au pus piciorul în prag și au reușit să salveze capitala de tentativa ”băieților deștepți” de la Untold de a confisca Parcul Izvor pentru așa-zisele ”activități culturale” pe care aceștia le propuneau, vezi Doamne, municipalității. Se dorește alăturarea termenului ”cultură” cu acest fel de festivaluri, când de fapt ele sunt doar DIVERTISMENT. Un divertisment de speță foarte joasă, valoric. Și, tocmai de aceea, eu cred că noi, Românii, am putea da câte un leu, așa cum bunicii noștri au dat pentru Atheneu, pentru organizatorii Untold, cu condiția ca aceștia să-și ia vacanță perpetuă. Vom salva astfel orașele din România de agrasivitatea lor din ce în ce mai accentuată.

Dar tare mi-e teamă că va fi din ce în ce mai greu cu cultura asta… Nici n-am apucat bine să scriu cele de mai sus, că la tv am văzut un interviu cu un… bucătar. Eu știam că, atunci când mai exista presă, interviurile se făceau cu personalități, nu cu personaje. Dar am acceptat că presa a murit și că nu mai avem decât ”media”, așa că am ascultat interviul, sperând că voi afla vreo nouă rețetă de ciorbă sau tocăniță. Ei, aș! Bucătarul cu pricina vorbea tot despre ”marea” cultură. Mai precis ne anunța că actul bucătăririi din bucătărie s-a ”eliberat”, cumva, ieșind de după sobă și cucerind, de-a dreptul restaurantul. Spunea, că bucatarul este, nici mai mult, nici mai puțin decât … un regizor. Iar restaurantul, mesenii, picolițele, spălătorii de vase, pătrunjelul, ceapa și conopida sunt, de fapt, personaje ale unei sofisticate piese de teatru… o piesă de teatru pe care noi, cei care mergem la restaurant fiindcă vrem să mâncăm, deoarece ne e foame, suntem incapabili s-o înțelegem, să descoperim adică, valoarea culturală și artistică a unei ieșiri la masă. Aici, mărturisesc că m-au trecut fiori reci și am schimbat canalul tv. Simt vremuri grele pentru cei mai mulți dintre noi, care atunci când ni se face foame, mergem la restaurant, nu la teatru. Viitorul va presupune obligativitatea în a descoperi noua artă teatrală propusă de grăsuțul bucătar-vedetă. S-a dus Naibei simplul mâncat de foame, al parizerului cu franzelă, a slăninii cu ceapă, brânză de burduf, roșii și castraveți și până la cârnații cu pure de cartofi, la fleica la grătar, ciorba de burtă, sau cefei de porc la grătar cu cartofi prăjiți…

Cui datorăm, totuși, această uriașă și dureroasă cădere? Una din opiniile la care mă raliez, este aceea că încet, încet, în ultimii zeci de ani au dispărut, sau au fost îndepărtate unul câte unul ”nodurile” acelei ”plase” de intelectuali adevărați, - din politică și societate -, care au constituit o rețea valorică extraordinară: cea care a apărat lumea de căderea liberă în care se află azi. Era o bucurie când vocile elitei sociale și mai ales ale politicienilor se puteau asculta doar pe placi de ebonită. Și când chipurile lor apăreau doar pe hârtia proastă, de ziar. Oamenii nu le distingeau fețele în detaliu, așa cum se întâmplă azi. Privindu-i atent, în miile de intervenții din media, (invitați la emisiuni, sau filmați în situații nedorite, fără voia lor), pare să nu poți evita gândul către teoria atavismului a lui Cesare Lombroso, care susține că unii oameni pot fi sălbatici primitivi, înapoiați din punct de vedere evolutiv în comparație cu cetățenii normali. Cei mai mulți sunt răi, sălbatici, adresivi, primitivi, ci și nu pot fi comparați nici cu plantele sau animalele. Care este teoria atavismului a lui Cesare Lombroso?

Atavic, derivă din cuvântul care înseamnă strămoș în latină. Iar cei studiați de Lombroso sunt doar niște „returnări genetice”. Adică se simte în viața lor prezența unei trăsături genetice moștenite de la un strămoș îndepărtat care nu a apărut la strămoșii mai recenti, un hiatus, un gol evolutiv, care duce la o revenire la un tip de om anterior. Oameni care au, ceeace numesc psihologii, „comportament ofensator”: încalcă atât Legea (generic vorbind), cât și regulile conviețuirii umane. Vorbeam deunăzi cu prietenul Mirel Curea și îi spuneam că sunt uluit cum în toate cărțile valoroase ale marii Literaturi ni s-a atras atenția cu privire la dezastrul în care vom ajunge. Îi spuneam că în curând, părerea mea scrisă în textele jurnalistice nu-și va mai avea rostul. Vor fi suficiente pasajele din marile cărți care probabil ar necesita o re-citire mai atentă. Publicul ar fi infinit mai câștigat.

Dacă, spre exemplu am reciti romanul ” Alte glasuri, alte încăperi” al lui Truman Capote am crede că trăim acum acea atmosferă. Personajele și locurile sunt cețoase, iar acolo nimic nu este ceea ce pare. Totul este ”Inocență și culpabilitate, zbor și prăbușire, viața oamenilor din micuțul orășel sudist Noon City se deșiră într-un ritm oscilant, în care bezna și întunericul unor existențe, modeste și precare, orbecăie între sfidare și superstiție, îndrăzneală și teamă, dincolo de rugozitatea unor chipuri aparent reținute, mustind de vulcanice simțiri încă închise în coliviile unui rigorism exacerbat ale unei societăți care mereu a preferat cârjele în detrimentul aripilor. Personajele țâșnesc pur și simplu din magma incertitudinii, oferind impresia că înoată în sens invers în căutarea unor explicații convenabile care să le fie veșmânt în nopțile de nostalgie și solitudine, când bilanțurile, teama și regretul lucrurilor făcute, dar mai ales a celor nefăcute, își șuieră intempestiv austrul strangulărilor hulpave” -, ar spune cineva îndrăgostit de scrierile lui Capote, dar și de cele ale lui Mircea Ivănescu…

Lui Mircea Ivănescu, cel care a tradus această carte îi plăceau aceste personaje triste, în a căror viață apăreau hiatusuri, goluri neumplute, mai ales în copilărie. Povesteam cu el și cu doamna Stela, soția lui, în lungile dupăamieze de iarnă despre acest fel de personaje atavice. Pe atunci, foarte tânăr fiind credeam că uriașul poet și traducător era sensibil la acest fel de oameni, fiindcă avusese, și el, parte de drame în familie. Oricum, Ivănescu genera asupra mea o atracție uriașă. Povestea cu o voce joasă și neutră, fără vreun accent sau ceva de genul acesta. Ne atrăgea pe toți cu lumina uriașei sale culturi și cu prietenia lui sinceră, fără nici o urmă de emfază. Însă eram destul de naiv pe atunci ca să mi dau seama că Poetul ne arăta oameni și caractere, încercând, prin cărțile pe care ni le dădea să le citim, să ne avertizeze în legătură cu ce aveam cândva să trăim. Voia să ne pregătească prin literatură să putem rezista în altfel de lumi în care ne va fi dat să trăim.

Așa cum este și cea în care viețuim (nota bene: a viețui nu înseamnă a trăi!) noi azi, ”albul și negrul se contopesc prohibit, crează drame, iluzii și speranțe desenate cu o molipsitoare stângăcie caracteristică îndârjitului dualism al firii umane”. Totul generat de acești oameni, cei care au înlocuit prin neatenția noastră elita politică și culturală ”expirată”, cei pe care îi vedem zilnic în media. Dacă vă uitați atent la chipurile lor, puține sunt acelea care trădează vreun sentiment de interes în a servi cât mai bine oamenii, poporul căruia îi jură credință. La unii, chiar momentul jurământului e o parodie jalnică, încheiată cu trei cruci rapide, pe care le fac în speranța că ceremonia se va termina mai repede…

Silvan Tomkins – psiholog și unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai personalității umane, a spus că, de fiecare dată când trăim o emoție de bază, aceasta este exprimată automat de mușchii feței, 43 la număr. Emoția rămâne pe fața omului foarte puțin dar există întotdeauna. Sunt 5 emoții cu caracter universal. Fericirea, tristețea, frica, furia, disprețul, dezgustul, forma accentuată de dispreț.

Așadar, sistemul expresiv este involuntar și nu poate înșela, neputând fi coordonat.

" The face is like the penis!" spune Silvan Tomkins – adică fizionomia umană are, într-o mare măsură, o minte proprie, la fel ca membrul uman bărbătesc. Chipul trădează și desconspiră. Câteva dintre scrierile lui Tomkins le puteți citi în cartea lui Malcolm Gladwell (jurnalist și scriitor) - ”Blink: The Power of Thinking Without Thinking” care, și el, este preocupat de felul în care înțelegem oamenii pe care îi privim.

Un lucru e cert. Personalitățile noastre publice afișează mai întotdeauna, și mai ales în talk-show-urile politice în care sunt confruntați cu jurnaliști onești, doar frica, enervarea, furia, disprețul, agresivitatea sau dezgustul. Opinia mea e că în ultimii ani aceștia nici nu mai fac eforturi să-și ascundă sentimentele… Singurele excepții sunt aceia care cad într-un grotesc populism, prost jucat, care de obicei se vede de la o poștă.

Nu încerc, așa cum se procedează azi, să arunc vina doar pe politicieni. Suntem slabi, lași și ticăloșiti și noi, oamenii, de rând, de pretutindeni. Acceptăm totul cu seninătate, mai ales dacă găsim vreo formă de salvare personală. Numai că, tocmai de asta, unii dintre noi, știindu-ne slabi, am vrea, de fiecare dată când votăm, să avem măcar, o schimbare. Am vrea ca cei care conduc destinele noastre să fie mai buni, mai inteligenți, mai puțin egoiști, hulpavi sau lacomi. Am vrea să știe și să poată să ne vorbească fără populuism, să creadă în Dumnezeu, să facă, într-adevăr, parte din lumea elitei socio-culturale.

Însă cum s-ar putea realiza acest vis, când peste tot vedem tot mai multe personaje, nu personalități? Cum, când piața publică politică e din ce în ce mai tixită de personajele atavice ale lui Lombroso? Opinia mea e că rezolvările la aceste probleme sunt de găsit tot în marile cărți ale Literaturii Universale. Dar e foarte posibil să greșesc. Vorba lui Silvan Tomkins: ”Opinions are like assholes. Everyone has one.”