Alain de Botton, unul dintre cei mai populari scriitori contemporani, cunoscut mai ales pentru felul în care încarcă de emoţie gesturile şi rutina, a fost invitat de compania British Airways să petreacă o săptămână în cel mai modern terminal din lume, de pe aeroportul Heathrow.

În vara anului trecut, scriitorul elveţian care locuieşte în Londra, s-a mutat câteva zile în inima Terminalului 5, adunând poveşti despre oameni, locuri şi emoţii, pe care le-a cuprins în cartea „A week at the airport”. A primit critici favorabile, fiind numit scriitorul în ale cărui cărţi nu există niciun cuvânt plictisitor. Cunoscut în România pentru cărţile „Eseuri de îndrăgostit” şi „Sex, shopping şi un roman”, Alain de Botton a vorbit cu evz.ro despre experienţa de a scrie şi de a asimilia frumuseţea tehnicii înglobate într-un aeroport. Evz.ro: Cum a fost să staţi o săptămână la Terminalul 5 de pe Heathrow? Alain de Botton: Mi-a plăcut la nebunie să îmi schimb complet felul în care muncesc: la birou sau acasă. Deodată, am plonjat în centrul unui terminal enorm şi foarte aglomerat şi mi s-a dat un birou chiar în mijlocul lui, în apropierea zonei de plecări. Oamenii pur şi simplu veneau să vorbească cu mine. Lângă mine, un panou anunţa: scriitor rezident. Am devenit un fel de prezenţă căreia oamenii i se confesau, cineva cu care puteau vorbi atât călătorii, cât şi angajaţii aeroportului. Eu îi ascultam şi le înregistram visele şi poveştile. Problema cea  mai mare cu aeroporturile este că ajungem într-unul numai când aveam un avion şi fiindcă uneori e aşa de greu să ajungem la o anumită poartă de îmbarcare, nu prea ne uităm în jur. De fapt aeroporturile merită să aruncăm şi o doua privire de jur împrejur, sunt centre ale imaginaţiei şi simboluri ale lumii moderne. Aici poţi găsi, în forma cea mai pură, toate marile teme ale modernităţii, pe care, altfel, le vedem doar în formă abstractă în media. Aici vezi la ce nivel a ajuns globalizarea, destructurarea mediului, consumerismul pe goană, destrămarea familială şi cea mai sublimă formă de modern, adică acţiunea.

În aeroport, pe marginea prăpastiei

În carte descriaţi panoul de plecări ca o invitaţie către necunoscut, către locuri exotice şi către posibilele vieţi pe care un om le-ar putea trăi acolo. Cum vedeţi astfel de semnificaţii în lucruri aparent terne? Aeroporturile ne aduc pe marginea prăpastiei, pentru că moartea poate deveni uşor o certitudine. Iar nivelul la care conştientizăm acest lucru ne eliberează de inhibiţii şi ne face mai atenţi şi mai alerţi la ceea ce se petrece în jur. Ne eliberăm de obiceiurile zilnice şi renunţăm la pudoare, devenind mai deschişi la neobişnuit. Spre exemplu, oamenii care au trăit ani buni în căsnicii lipsite de dragoste, se vor trezi spunând lucruri romantice pe un aeroport. Posibilitatea prăbuşirii unui avion poate face minuni într-o relaţie ternă. Cum v-aţi descoperit pasiunea pentru scris? Ca toţi scriitorii, am descoperit că am o plăcere enormă în a încerca să prind experienţa în cuvinte, în a nu lăsa să îmi scape senzaţiile, în a le prinde şi a le aranja în propoziţii. Scrisul pentru mine este un mod prin care trăiesc din plin, prin care devin mai conştient de ceea ce toţi vedem, dar nu observăm. Cum v-aţi simţit ca scriitor să aveţi acces la cel mai mare terminal din lume şi să căpătaţi un statut special acolo? Aeroporturile sunt locuri unde tehnologia întâlneşte cultura consumului şi unde simţim prezenţa minţii colective gigantice a lumii moderne. Atât de des ne aflăm în medii care nu s-au schimbat prea mult din secolul al XIX-lea. Dar, odată ajunşi la aeroport, vedem promisiunile modernităţii, promisiunea vitezei, birocraţia infernală şi lipsa coşmarescă de individualitate. Este o combinaţie de groază şi frumuseţe, pe care, un artist o poate celebra sau se poate eluda. În carte, menţionaţi câţiva oameni care v-au impresionat, printre care un lustragiu care toată viaţa a lustruit pantofii la Heathrow şi care vă spune că a adunat atâtea poveşti încât, dacă ar scrie o carte, ar fi un autor mai bun ca dumneavoastră. Cum a fost experienţa întâlnirii cu acest om? Aeroportul era plin de oameni cu poveşti la care nici nu te-ai fi gândit şi pe care nu ai cum să le afli doar dacă eşti în trecere. Pentru mine plăcerea a fost să scriu mini-biografii ale acestor oameni, la care pasagerii nici nu se gândesc, deşi interacţionează cu ei.

Noaptea sublimă şi ciudată 

Cum au fost nopţile petrecute la hotelul aeroportului? Pe prima dintre ele aţi descris-o ca fiind zgomotoasă şi singuratică. Săptămâna petrecută la hotelul aeroportului a fost fascinantă şi am vrut să scriu despre acest proces ordinar şi, în acelaşi timp, extraordinar. În general, trecem prin aceleaşi emoţii, simţim la fel după ce am făcut sex, sau când lâncezim în cadă, sau după ce plecăm din casa părinţilor şi ne întoarceam la rolul pe care îl jucăm într-un cuplu. Deci sarcina unui scriitor nu este să găsească noi experienţe, ci să redea textura exactă a experienţelor comune tuturor oamenilor – ceea ce ne face să ne dăm seama cât de vii suntem de fapt. Analizaţi intens emoţiile oamenilor care vin şi pleacă de pe Heathrow. Ce v-a impresionat cel mai mult? Mi-a plăcut enorm turul pistelor pe care l-am făcut într-o noapte. Era august, deci foarte cald afară. Aeroportul era închis şi eu îl însoţeam pe un bărbat al cărui rol este să se plimbe pe pistă pentru a vedea dacă sunt bucăţi de metal căzute din fuselaje. A fost cel mai sublim şi ciudat loc în care puteam să fiu în acea noapte. M-am simţit aşa de bine în mijlocul pistei în miezul nopţii. Era ca şi cum am acces în baia unui dictator dezavuat, sau ca şi cum pot atinge o linie de electricitate sau ca şi cum pot să îmi bag mâna în gura unui rechin sau a unui crocodil. M-am simţit conectat la ceva aparent sigur, dar foarte periculos. A fost visul unui băiat care prinde contur. Eu mă întreb adesea de ce bărbaţii nu-şi pot exploata visele din copilărie şi nu înţeleg de ce am renunţat la ele. Pe măsură ce cresc, încerc din ce în ce mai mult să fac lucrurile care îmi plăceau când aveam 8 ani. Băieţii sunt foarte atraşi de tehnologie, le plac Rolls Royce-uriloe şi Airbus A380, care se aseamănă unor catedrale, fiind o mărturie fină a creativităţii umane. Sunteţi un scriitor diferit. Cum reuşiţi asta? Încerc să gândesc într-un mod logic şi foarte clar, dar în acelaşi timp, îmi place să fiu poetic, liric. De asemenea, mă las condus de idei, iar când descriu ceva, vreau să comunic. Nu aş spune despre mine că sunt un pictor al cuvintelor, sunt mai degrabă un gânditor.

Într-o altă viaţă aş fi devenit prieten cu directorul British Airways

L-aţi cunoscut pe Willie Walsh, directorul British Airways, una dintre cele mai emblematice figuri ale industriei. Povestiţi-mi despre această experienţă. Încă de la început mi s-a sugerat că aş putea face un scurt interviu cu cel mai puternic om din terminal: directorul British Airways, Willie Walsh. Părea o perspectivă rară, mai ales că Walsh este unul dintre cei mai ocupaţi oameni de pe planetă. Compania pe care o conduce are pierderi zilnice de 1,6 milioane de lire sterline. Personalul navigant îl tot ameninţă cu greve, guvernul îl vânează pentru taxe, iar activiştii de mediu nu îi fac viaţa deloc uşoară. Walsh este un om care a înfuriat conducerea Boeing, neavând bani să plătească la timp avioanele 787 comandate. Eforturile de a  fuziona cu Qantas sau Iberia au eşuat. De asemenea, el a fost nevoit să reducă din costuri şi a renunţat la ciocolata oferită gratis după fiecare masă la business class şi prin această decizie a provocat un scandal mediatic care a ţinut trei zile. Mulţi jurnalişti au încercat să ajungă la el. Walsh este o persoană distantă, la care se ajunge cu greu şi care este, mai tot timpul, ocupat să conducă lumea. O persoană ca el, foarte rar se deschide în faţa jurnaliştilor şi implicit în faţa consumatorilor de mass media. Walsh nu are nevoie de noi prieteni şi nici nu va povesti despre temerile lui privind viitorul industriei sau companiei. Ne-am întâlnit 40 de minute într-o sală de conferinţe. Venea de la  o întâlnire cu reprezentanţii sindicatelor şi mai avea pe agendă una cu o delegaţie de la Airbus. Din fericire, înainte de a-l întâlni am tras concluzia că, deşi el era directorul uneia dintre cele mai mari companii aeriene din lume, ar fi fost incorect din partea mea să îl tratez ca un om de afaceri.  Nu mi-aş fi permis să îl confund pe Willie Walsh cu balanţa fragilă a firmei pe care o conduce. Un fost pilot, el şi-a exprimat admiraţia pentru avioane şi pentru felul în care aceste maşinării complicate îşi pot sfida mărimea. Amândoi ne simţim surprinşi când vedem un 747 la poartă şi pe lângă el bagajele care par miniaturale şi ne gândim cum poate aşa un leviathan să se mişte câţiva metri şi să treacă peste Himalaya. Apoi am reflectat asupra plăcerii de a veda un 777 cum decolează din New York, îşi retrage roţile de care nu mai are nevoie până la aterizare, peste 5.000 de kilometri şi câteva ore de nori şi soare. La unison am fost mişcaţi de frumuseţea pistelor aglomerate, unde, avioanele stau la rând pentru a decola şi pe linia orizontului culorile se amestecă. Peisajul seamănă cu vapoarele care se pierd în larg, dar din care încă se disting culori vagi. Am decis că, într-o altă viaţă, eu şi Walsh am fi devenit buni prieteni.

Aeroporturile, promisiunea unor vieţi alternative

Cum v-a afectat emoţional această săptămână?A fost încântător. A fost vacanţa perfectă. Aş vrea să fiu invitat ca scriitor rezident şi în alte locuri unde nu am acces. Îmi place să observ oamenii în acţiune. Cum v-aţi simţit când s-a încheiat? Am fost trist. Orice final e trist. M-am simţit ca pasagerii care ajung la Sosiri şi nu îi aşteaptă nimeni. Ei ştiu asta, dar merg cu un licăr de speranţă că cineva, după uşile glisante îi va întâmpina. Şi e destul de greu să nu devii gelos pe cei care sunt aşteptaţi la sosiri, se revăd, se sărută şi apoi, în timp ce caută maşina, se ceartă un pic. De ce credeţi că oamenii nu văd poezia din aeroporturi, ci doar funcţionalitatea lor? E simplu, nu suntem încurajaţi să vedem poezia din aeroporturi. E nevoie de scriitori care să scoată la iveală laturile unice şi atrăgătoare din locuri pe care le considerăm plictisitoare sau neinteresante. Există poezie şi în panourile de plecare. Panourile astea ne ajută să descoperim alternative şi ne relativizează. Ne fac să ne gândim că la o anumită oră, fie 10 dimineaţa, sau 3 după-amiaza, undeva, de cealaltă parte a globului, se întâmplă lucruri total diferite. Ne fac să ne aducem aminte ce diferită e lumea, ce încântătoare şi cât de variată faţă de ce ne imaginăm noi când ne aflăm în circumstanţe de rutină, cum ar fi acasă în pat.