Documentul, datat la 21 mai 1634, se referă, în esenţă, la atestarea proprietăţii asupra unor vaduri de moară şi de piuă, dar şi asupra unor terenuri agricole, cultivate cu viţă-de-vie, păduri şi ape, pe care un anumit boier, „Preda postelnic din Lereşti, judeţul Muşcel”, le-a cumpărat de-a lungul timpului. În zapis se face vorbire şi despre un incident avut anterior, pentru atestarea unor proprietăţi, rezolvat de Leon Voievod şi consfinţit de Matei Basarab. Spre final, apare un alt personaj, care s-a vândut de bună voie, împreună cu urmaşii, după ce i-a produs acestuia o pagubă însemnată.

„Este cam pretenţioasă formularea «piaţa imobiliară», părerea mea. Dar, desigur, şi atunci exista aşa ceva, însă la o scară mult mai redusă. Şi atunci oamenii vindeau, cumpărau şi în chiriau imobile sau părţi din acestea, mai ales în mediul urban. Documentul descoperit la Alba-Iulia este unul obişnuit pentru acele vremuri”, este de părere şi istoricul clujean Gheorghe Petrov.

„Valutele” secolului al XVII-lea

Directorul Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Alba, Dana Zecheru, este cea care s-a aplecat asupra epocii în care actul a fost emis.

„Preda postelnic, cel care cumpără şi vadurile, a avut o grămadă de stupi. Cel care era responsabil cu stupii, prisăcarul, probabil a reuşit să facă în aşa fel încât Preda postelnic a rămas fără nimic. În acea vreme, mierea era un fel de valută forte. Mierea, grâul şi vitele erau valută forte şi atunci, automat, Preda postelnic a rămas fără o parte foarte importantă a veniturilor. Prisăcarul a fost pus să plătească. N-avea de unde, probabil suma era exorbitan tă. Şi atunci, de bună voie s-a vândut rob, un fel de iobag sau de rumân, la Preda postelnic, împreună cu fiii. Preda Postelnic i-a dat şi nişte bani, ca să continue să trăiască. Problema era că el nu se putea muta. El, ca şi vecin (rob – n.r.), avea obligaţia de a presta stăpânului câteva zile pe an, multe, gratis, pe moşiile acestuia. Nu se putea muta, la căsătorie trebuia să ceară acceptul stăpânului şi mute altele, dar având în vedere că nu avea de unde să plătească, probabil că a fost singura variantă”, explică Dana Zecheru.
 
Cu comisioane la noul domn

„Istoria Ţării Româneşti, a Moldovei şi Transilvaniei se face pe astfel de acte”, precizează directorul DJAN Alba. Acestea erau foarte importante şi foarte scumpe. Fiecare pas, de la procurarea pergamentului şi scrierea lui, până la „autentificarea” domnească, costa.

„Pergamentul era foarte, foarte scump şi, automat, oamenii dădeau bani, dădeau bani buni. La un moment dat se cumpăra un pergament sau piele pentru un pergament cu 2-3 perechi de boi. Şi atunci, ca să dai două perechi de boi pe o hârtie însemna că ai musai nevoie de hârtia aceea. La fiecare nouă domnie, se ducea fiecare cu jalba în proţap să-şi legalizeze actele, pentru că, de regulă, fiecare act de vânzare-cumpărare era contestat. Şi în momentul în care venea noul domn, dacă nu te duceai tu repede să-ţi întărească vânzarea-cumpărarea, mergea vecinul, care spunea «pe mine domul celălalt nu m-a avut la suflet. Măria ta, nu vrei să-mi întăreşti mie sau să schimbi un pic graniţa?». Şi dacă nu erai acolo atunci pe moment, aveai surpriza că îţi mută graniţa…”, povesteşte Dana Zecheru.

„Şpăgile” erau de la sine înţelese în acele timpuri. „Comisioanele le duceai, pentru că ele luau drumul mai departe. Să nu vă închipuţi că Matei Basarab rămânea cu comisioanele. Nu. Le dădea mai departe, la Istanbul, că avea şi el nevoie de confirmare”, spune istoricul.
 
Document folosit sute de ani

O confirmare în plus a valorii actului este şi faptul că el a fost păstrat şi folosit cel puţin 200 de ani. „Partea de sus a documentului este tăiată cu cerneală roşie şi este şi o inscripţie pe o margine. Părerea noastră este că, după câteva sute de ani, documentul, nu se ştie cum, a ajuns de la Preda postelnic la Ştefan Balotă nepotul. Ideea e că vadul de moară a fost revândut şi pur şi simplu s-a tăiat pe actul original şi s-a scris. Scriind-se în chirilică, ne face să ne gândim că documentul datează cel puţin după 1800. Şi acest document a avut o soartă bună, pentru că altele au fost folosite la împachetat, la acoperit borcane”, a conchis Dana Zecheru.
 

PERSONAJ

Cine a fost Preda postelnic

Sunt puţine date istorice despre Preda postelnic. El apare, în tr-un alt document, în care decizia lui Basarab îi este însă defavorabilă. Actul, datat în 1646, consfinţeşte faptul că sătenii din Godeni au vândut o parte din muntele Moşoroaele, pe care Preda „s-a sculat să îl ţie”. La acea dată, el avea fii şi nepoţi. „Acest boier Preda nu a făcut parte din marea boierime, nu a fost membru în Sfatul domnesc al Ţării Româneşti. El a rămas până la sfârşitul vieţii un modest şi obişnuit boier de ţară”, spune istoricul Gheorghe Petrov.
 
Concidenţa face ca un boier cu acelaşi nume să fie menţionat şi în Transilvania. „Celălalt boier Preda a avut o fiică Stanca, care a fost căsătorită în trei rânduri cu nobili maghiari şi a adoptat religia reformată. Niciunul din marii boieri din Sfatul Ţării Româneşti, din tot secolul al XVII-lea, nu a avut o fiică cu acest nume. Şi acest Preda a fost un boier de ţară. Cred că nu mă înşel când spun că e vorba de două personaje distincte”, consideră Petrov.
 
DOCUMENT
 
Zapis semnat de Matei Basarab


Documentul semnat în original de Matei Basarab, emis în 21 mai 1634 în Bucureşti, reprezintă o raritate pentru Transilvania. Nu se ştie cum a ajuns aici din Ţara Românească, însă la Arhivele Naţionale din Alba a rămas în urma unei donaţii făcute, în 1975, de Episcopia Romano-Catolică. Actul a fost tradus integral numai în acest an, după ce direcţia a reuşit să angajeze un specialist în limbile slave.

Porunca este dată pentru „Preda postelnic din Lereşti, judeţul Muşcel şi Pădureţ, şi cu fiii lui câţi Dumnezeu îi va da”. Îi consemnează proprietatea pentru un vad de moară de două roţi la Câmpulung, în faţa pieţei, şi un vad de piuă „în sus de hotarul Vodei care merge până la grădina Balavei şi lângă hotarul morii de apă a lui Stoica Neanciu”.

Preda postelnic a moştenit o parte din proprietăţi, însă restul le-a cumpărat: jumătate din vad de la Marinţa, fata lui Pătru sasul, pentru 700 de aspri gata şi altă jumătate de pivă şi de moară, partea lui Gaşpar sasul de la Miriţă, cumpărată de la Câlceşti, pentru 7.000 de aspri gata.

Istoricul vadului de moară şi de piuă este apoi detaliat. În vremea „răposatului Mircea Voievod”, tatăl lui Preda postelnic şi unchii acestuia, Badea şi Dumitru din Lereşti, l-au vândut unor saşi din Câmpulung, dar „în zilele lui Leon voievod”, Preda postelnic şi-a răscumpărat practic moştenirea de la saşi. A apărut însă „Stan Focan judeţul” care a pretins că ar fi proprietatea lui şi au mers şi s-au judecat în faţa lui Leon Voievod. Stan Focan nu a putut să prezinte niciun document, pe când Preda postenic avea „zapisele de vânzare”.

Bogat în proprietăţi

Apoi este consemnat că Preda postenic a cumpărat „ocină la sat, la Bădeşti, lângă Vrăneşti”, cu terenuri cu vie, câmp, pădure şi apă, pentru 4.500 de aspri, cu zapis de vânzare şi martori.
 
Actul consemnează că boierul avea şi „ocina din Bâca”, pe care a cumpărat-o de la „Stanciu logofăt din Călceşti”, pentru 2000 de aspri gata, tot cu zapis, şi care includea apă, câmp şi pădure. La final, se consemnează faptul că Gherghe din Stâlpeni, prisăcarul, şi fiii lui „s-a vândut el de a lui bună voie fără nicio silă” lui Preda postelnic ca „vecin”, pentru 4.000 de aspri, după ce i-a produs o mare pagubă.

ARGEŞ

Terenurile controversate sunt acum lăsate în paragină de săteni

Pământul atât de controversat la 1600 este amplasat, conform estimărilor istoricilor, în „vatra satului” din fosta aşezare Lereşti. Între timp, aceasta a fost fragmentată administrativ, iar o parte din terenul lui Preda postelnic este situat acum pe raza comunei Godeni, din Argeş, şi este lăsat de izbelişte. Din dealurile Godeniului se extrăgea cărbune şi mulţi localnici munceau în mine. Acum, minele s-au închis, iar sătenii merg la Câmpulung sau la Curtea de Argeş pentru o slujbă.

„Am şi eu pământ pe dealurile alea, dar nu mai are cine-l munci”, spune Elisabeta Dumitraşcu, o localnică de 83, şi arată cu degetul pădurile de lângă sat. Deşi octogenară, Elisabeta Dumitraşcu merge repede pe drum şi se ţine bine. Numai că nu mai are putere pentru muncile câmpului şi nici cui să-l dea în arendă nu are. „Ăia tineri au plecat din sat, în alte ţări, şi la ăia care au mai rămas nu le mai place să mai lucreze cu sapa şi cu furca”, sporovăieşte femeia. Tanti Elisabeta ne arată un petic de teren pe care a fost casa părinţilor ei. „Aici, în vatra satului, m-am născut eu. Aici mergeam la horă când eram tânără. Acu’ nu mai e nimic din ce a fost”, se descarcă bătrâna.

De jur împrejurul satului, dealurile sunt acoperite de livezi de pruni, în special, ţuica din zonă fiind celebră. „Am avut o fa brică de magiun aici, dar nu mai lu crează. Erau multe femei care munceau acolo, acu’ s-a închis”, povesteşte Elisabeta. „Nici tere nul nu mai e interesant, pentru că nu e nimeni să-l cumpere. S-au schimbat toate pe aici, casele vechi au fost dărâmate, iar unde mai sunt, stau să se dărâme”, spune Maria Enache, de 73 de ani.


PĂRĂSIT. Dealurile din jurul Godeniului sunt nemuncite, pentru că oamenii au plecat din comună
 Foto: Sorin Badea

Locul unde îşi creştea caii Vlad Ţepeş

Iulian Iorga, la cei 88 de ani, este recunoscut drept „înţeleptul satului”. „Satul nostru e atestat de sute de ani, am citit asta într-o carte, nu mai ştiu cum îi zicea. Există o poveste pe care o ştiu de la moşi, cum că un munte, Muşuroaiele, a fost vândut pe o baniţă de poame (fructe uscate – n.r.). Era foamete mare, aşa se zice, şi de aia l-au vândut”, povesteşte bătrânul.

Iulian Iorga ştie poveştile satului. „De la bunicii mei am aflat că un oarecare boier Ştefănescu a cumpărat, pe la 1700, o moşie mare. Se poate să fi fost împroprietărit de domnitor, nu se ştie, dar bunicul meu spunea că era pământ mult, vreo 50-60 de hectare, toate dealurile astea care se văd aici”, povesteşte bătrânul.

Omul a ieşit pe uliţă şi ne arată vatra satului din priviri. „Aici era satul când eram eu mic şi îmi plăcea să-i ascult pe bătrâni vor bind despre cele de demult. Bo ierul Ştefănescu a vândut apoi la oameni din sat, dar prin reprezentanţi. Adică, a cumpărat unul pentru mai mulţi, a fost doar unul care a vorbit cu boierul. Nu se mai ştie nimic de boierul acela… Şi mai există la noi în sat un loc căruia îi zicem Oborul iepelor, unde îşi ţinea Vlad Ţepeş caii”, ne dezvăluie legendele Iulian Iorga. (Laura Ilie)