"Era ca locomotiva cu aburi năpustindu-se către tine."
Astfel a descris Bruce Dickinson trupa Iron Maiden, căreia i s-a alăturat în 1981. Astăzi, după 28 de ani de existenţă, muzica formaţiei are acelaşi efect. De la Alexandru cel Mare la soldaţii căzuţi în bătălia de la Passchendaele, ei vorbesc despre glorie, sacrificiu şi moarte. Titlurile multor epopei cinematografice au fost transformate în nume de melodii: „The Evil that Men Do“, „The Loneliness of the Long Distance Runner“, „Where Eagles Dare“, „The Duellists“ sunt doar câteva exemple. Moartea, mai ales, revine obsesiv în titluri.
Chiar numele formaţiei, „Fecioara de Fier“, vine de la un instrument de tortură. Eddie the Head, monstrul jupuit care este mascota trupei, este o apariţie constantă, atât pe coperţile albumelor, cât şi sub forma unui manechin înalt de peste trei metri, în concerte. Această latură comercial-infantilă le-a uşurat, în anii ’80, drumul către celebritate, dar le-a provocat şi numeroase necazuri. Să amintim numai două incidente, separate de peste un sfert de secol. În 1982, o organizaţie de aripă dreapta din State a cerut expulzarea formaţiei de pe teritoriul american şi a distrus în public albume Iron Maiden, pentru că discul se numea „The Number of the Beast“.
Acum mai puţin de o lună, designul exterior al avionului cu care se deplasează formaţia, Ed Force One, a trebuit înlocuit. Motivul? Într-un aeroport dintr-o ţară africană, pasagerii din aeroport au refuzat să se îmbarce în aeronave, convinşi că Eddie, prezent pe aeronava metaliştilor, le va purta ghinion. Această imagerie plină de hârci, chinuri şi sacrificii nu este însă deplasată, pentru că, în fond, majoritatea rockerilor anilor ’80 sunt bărbaţi cu suflete de copii. La peste 50 de ani şi după 14 albume de studio, cei şase metalişti au încă o energie juvenilă atât pe scenă, cât şi în viaţa particulară. E suficient să-i vezi jucând fotbal împotriva unei echipe a fanilor şi bucurându- se ca nişte copii după fiecare gol, ca să înţelegi motivul longevităţii lor: bucuria de a face ceea ce le place.
Muzica lor este asemenea unui asalt către teritoriul inamic. Intrarea trupei în scenă este sugestivă, ei se reped purtându-şi instrumentele nu ca pe nişte unelte, ci ca pe nişte arme. Basul lui Steve Harris galopează frenetic, cele trei chitare preiau tema una de la cealaltă, ca pe un drapel ce nu trebuie abandonat, bateria trage rafale de acoperire, iar vocea lui Bruce Dickinson izbucneşte ca o sirenă de alarmă anunţând un raid aerian. Bruce însuşi este un tip mai complex decât s-ar putea bănui. Nu este doar solist vocal, ci şi pilot de avioane (el pilotează aeronava Ed Force One), realizator şi prezentator de emisiuni radio şi TV, DJ, istoric, scriitor (cu două romane publicate), scenarist, compozitor şi floretist (la sfârşitul anilor ’80, era al şaptelea în topul britanic la această disciplină). Ca la toate marile formaţii, un balans subtil între prietenie şi rivalitate a existat mereu în sânul formaţiei. În anii de început, când Harris îl înlătura cu cotul pe Dickinson pentru a-i lua prim-planul în buza scenei, acesta îi punea piedică folosindu-se de stativul microfonului. Când unul dintre cei doi chitarişti (Smith) s-a reîntors în formaţie, după câţiva ani de absenţă, trupa a continuat într-o formulă cu trei chitarişti: Dave Murray, Janick Gers şi Adrian Smith. Este ceva magnetic în energia lor, care vă va izbi încă din primele secunde ale concertului. Acesta va începe cu un fragment de discurs al lui Winston Churchill, adresat naţiunii britanice în luna iunie a anului 1940, în care se regăseşte şi crezul membrilor formaţiei Iron Maiden. „Vom merge până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta în aer cu tot mai multă încredere şi forţă, ne vom apăra Insula, oricare ar fi preţul. Vom lupta pe plaje, vom lupta pe terenurile de aterizare, vom lupta pe câmpuri şi pe străzi, dar nu ne vom preda niciodată“.
Citiţi şi: Iron Maiden, metal fierbinte la Bucureşti Comentaţi pe: www.adriangeorgescu.ro
Recomandările noastre
