Se discută mult şi cu mare pasiune despre propunerea PDL de înfiinţare a Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste din România.
Mi se atribuie un rol decisiv în această idee, deşi propunerea a fost formulată cât se poate de clar şi categoric asumată de către dl Teodor Baconschi, prim-vicepreşedinte al acestui partid. În intervenţiile mele am precizat că ne aflăm abia într-un stadiu incipient, că nu este normal ca, la peste două decenii de la prăbuşirea dictaturii comuniste, să nu avem în Capitală un asemenea Muzeu, că este vorba de reluarea unei prea adesea întrerupte dezbateri necesar democratică şi civilizată. N-am pus niciodată sub semnul întrebării semnificaţia morală şi istorică a Memorialului de la Sighet. Dimpotrivă, mi-am exprimat admiraţia statornică pentru acest loc de memorie unic în România şi pentru exemplara strădanie a celor care l-au creat şi dezvoltat. Între experţii Comisiei Prezidenţiale pe care am condus-o s-au numărat Ioana Boca şi Robert Furtos, ambii asociaţi Centrului de Cercetări al Memorialului Sighet condus de dl Romulus Rusan. Aş mai aminti că am fost în 2010 la Budapesta, am vizitat Casa Terorii şi am purtat o lungă discuţie cu directorul acestei instituţii, Maria Schmidt. Ideea unui Muzeu al Totalitarismului este nobilă şi incitantă, dar cred că ar fi necesar un Muzeu al Holocaustului din România şi unul al Dictaturii Comuniste, tot aşa cum au existat două demersuri de cercetare efectuate prin cele două comisii prezidenţiale. La Washington există Muzeul Memorial al Holocaustului şi se încearcă înfiinţarea unui Muzeul Global al Comunismului (deocamdată aflat în formă virtuală). Poate că merită amintit că între membrii Consiliului Ştiinţific al IICCMER se numără istoricul polonez Andrzej Paczkowski, unul dintre fondatorii Institutului Memoriei Naţionale, Anna Kaminsky, directorul Fundaţiei pentru Analiza a Dictaturii PSUG şi Janos Rainer, directorul Institutului Revoluţiei Maghiare din 1956 de la Budapesta. Menţionez aceste lucruri pentru a sublinia caracterul internaţional al eforturilor IICCMER de a examina alte experienţe legate de memorializarea traumelor totalitare, ca şi a rezistenţei în raport cu aceste dictaturi.
Ideea Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste din România este formulată explicit în propunerile legate de memorializare din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii din România (Humanitas, 2007, p. 777). Acesta a fost asumat prin semnătura proprie de toţi membrii Comisiei (între care regretaţii Constantin Ticu Dumitrescu şi Monica Lovinescu, precum şi domnii Radu Filipescu, Sorin Ilieşiu, N. Manolescu, Marius Oprea, H.-R. Patapievici, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Stelian Tănase, Alexandru Zub, spre a-i numi doar pe câţiva). Reproduc propunerea în cauză: “Înfiinţarea, în colaborare cu Academia Civică, AFDPR, CNSAS, IICCR, Institutul de Istorie ‘A. D. Xenopol’, Institutul de Istorie ‘Nicolae Iorga’, Institutul de Istorie ‘George Bariţ’, a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor societăţii deschise.
Muzeul va fi condus de un consiliu ştiinţific numit de Preşedintele ţării. Pe lângă Muzeu ar fi necesară crearea unui centru de documentare destinat informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituală". În legătura cu discuţiile privind necesitatea unui asemenea Muzeu Naţional în Bucureşti, iată ce declara Preşedintele Traian Băsescu în discursul din 18 decembrie 2006, devenit act oficial al statului român: "Susţin înfiinţarea în Bucureşti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România". De asemenea, şeful statului a propus “organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului cu documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative pentru fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în Romania comunistă" (ibidem, p. 16). Înţeleg obstacolele de ordin financiar, dar cred că se pot găsi căi pentru a demara în fine acţiunile concrete în aceste direcţii. Tocmai de aceea am salutat propunerea d-lui Teodor Baconschi şi susţinerea ei unanimă de către conducerea PDL.
Memorializarea catastrofei comuniste, pedagogia naţională pe care o reprezintă eforturi precum Memorialul de la Sighet ori acest preconizat Muzeu Naţional nu sunt nicicum chestiuni de ambiţie personală ori de avantaj politic pentru o grupare sau alta. Ele transcend zonele orgoliilor personale, ale emoţiilor şi animozităţilor "umane, prea umane", şi privesc însăşi şansa unei comunităţi de a-şi salva identitatea prin recuperarea şi păstrarea unei memorii nefalsificate. Un asemenea Muzeu ar servi neîndoios binelui public. Comentariile la acest articol sunt suspendate!
