23 august 1944 și drama militarilor români dezarmați de Armata Roșie

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

La 23 august 1944, prin proclamația difuzată la radio, Regele Mihai I spunea: “În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a ostilităților cu Națiunile Unite.

Un nou guvern de uniune națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite”.

Proclamația din 23 august

O proclamație care anunța încetarea stării de război cu trupele sovietice, în condițiile în care acestea erau în ofensivă și în contact direct, de luptă, cu trupele române. O formulare care avea să provoace un dezastru!

Regele Mihai I nu a afirmat că o convenție de armistițiu fusese deja semnată, el a spus că România «a acceptat armistițiul oferit». Totuși, formula a transformat o acceptare politică în aparența unei încetări operative și reciproce a focului, deși sovieticii nu promiseseră încă acest lucru.

Vulnerabilitatea creată a favorizat capturarea în masă a soldaților români, care se comportau cu trupele sovietice în conformitate cu ordinul primit de la suveran. Numai că sovieticii nu aveau nici un armistițiu semnat, așa că îi lau prizonieri. Fără luptă.

Au fost mulți! Cifra care poate fi susținută este «peste 97.000» de militari români dezarmați și trimiși în captivitate după 24 august, conform Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Regele Mihai și Patriarhul Justinian. sursa: arhiva istorica

Cronologia ferestrei fără armistițiu

Pe 20 august începe ofensiva Iași–Chișinău; frontul româno-german intră rapid în colaps. Pe 23 august, Antonescu este arestat, iar regele anunță acceptarea armistițiului oferit și încetarea luptei împotriva sovieticilor. În data de 24 august, Stavka emite o directivă privind unitățile românești «predate în captivitate», iar Bucureștiul intră în conflict deschis cu Germania.

Vine apoi o declarație sovietică care promite să nu dezarmeze numai trupele care încetează lupta și participă împotriva germanilor și ungurilor. Frontul 2 ucrainean transmite instrucțiuni explicite privind dezarmarea trupelor române și folosirea lor doar parțială în luptă, dar guvernul român cere oprirea dezarmărilor și deschiderea imediată a negocierilor la Moscova.

Pe 12/13 septembrie, convenția de armistițiu este semnată la Moscova, la 5 dimineața, la 13 septembrie, dar este datată 12 septembrie.

Situația de la 20 la 23 august

Actul de la 23 august nu s-a produs într-o pauză diplomatică, ci în a patra zi a ofensivei sovietice Iași–Chișinău.

Armatele Fronturilor 2 și 3 Ucrainene străpunseseră dispozitivul româno-german, mari unități erau deja încercuite, iar Armata a 6-a germană se îndrepta spre o a doua catastrofă.

Exista o ofertă, dar nu exista un armistițiu în vigoare

Formula «armistițiul oferit» nu a fost inventată în noaptea de 23 august. La 8 aprilie 1944, reprezentantul sovietic la Cairo comunicase americanilor și britanicilor condițiile minime propuse României: ruperea de Germania, încetarea luptei împotriva Aliaților, cooperarea militară împotriva germanilor, restabilirea frontierei sovieto-române din 1940, despăgubiri și libertate de mișcare pentru forțele aliate.

Documentele americane arată că aceste condiții urmau să fie transmise emisarilor români după acordul anglo-american.

Prin urmare, la 23 august exista o ofertă politică și exista o acceptare românească a principiilor ei. Nu exista însă actul juridic executoriu. Un memorandum american din 2 septembrie observa că proiectul sovietic de armistițiu prelua dispoziții asupra cărora se ajunsese la un acord «în principiu» încă din aprilie, tocmai expresia care separă o bază de negociere de o convenție semnată.

Convenția a fost semnată la Moscova abia la ora 5 dimineața, la 13 septembrie, fiind datată 12 septembrie.

Între proclamație și semnătură s-a deschis astfel o fereastră de aproximativ douăzeci de zile în care România lupta deja împotriva Germaniei, dar nu beneficia încă de un regim de armistițiu opozabil comandamentului sovietic.

Regele Mihai și Regina Mama. sursa: arhiva istorica

Câți militari români au fost luați prizonieri

Volumul documentar româno-rus coordonat de Institutul Diplomatic Român și realizat împreună cu arhiviști ruși avertizează însă că nu există o cifră definitivă pentru cei capturați strict după 23 august.

O evaluare a Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului indică 97.732 de militari dispăruți între 24 și 31 august. Editorii arată totodată că evidențele sovietice înregistrează o creștere abruptă a numărului de prizonieri români după ieșirea din Axă.

O notă a lui Lavrenti Beria către Stalin și Molotov din 5 decembrie 1944 consemna 156.112 prizonieri români aflați în evidența NKVD la acea dată și relata sosirea, în octombrie–noiembrie, a circa 97.000 de prizonieri proveniți mai ales din grupările încercuite în regiunea Chișinăului.

O declarație istorică

Proclamația din 23 august 1944 a fost simultan un act de salvare politică, o ruptură strategică majoră și o comunicare militară riscantă. Ea nu a mințit pur și simplu spunând că exista un armistițiu semnat, a comprimat însă într-o formulă publică trei etape distincte, oferta, acceptarea și intrarea în vigoare și a ordonat încetarea luptei înainte ca ultima etapă să existe.

Drama celor peste 97.000 de militari dezarmați după 24 august s-a născut în această falie, dar a fost produsă de interacțiunea dintre cuvântul politic românesc, colapsul operațional început la 20 august și decizia sovietică de a continua dezarmarea.

Formula istorică cea mai dreaptă nu este «Regele a oferit peste 100.000 de prizonieri», ci: România a ieșit din războiul împotriva Aliaților înainte de a putea transforma decizia politică într-un armistițiu executoriu, iar Uniunea Sovietică a exploatat fără ezitare intervalul.