Iată starea de spirit: „Yölah rezolvase situaţia, iar poporului său, mai credincios decât oricând, îi dăruise supremaţia pe care i-o promisese încă de la începuturi. Se impusese şi o dată, fără a se şti nici cum, nici pentru ce, dată care se incrustase în minţi şi apărea pe plăcile comemorative aşezate în apropierea vestigiilor: 2084”.

 Un imperiu teocratic, Abistanul, dominat de figura lui Abi, «Trimisul» pe Pământ al unui zeu necruţător. Peste tot numai portrete ale lui Abi, peste tot supraveghetori şi controlori, săptămânal execuţii publice organizate cu mare fast. În Abistan, orice amintire a fost ştearsă şi limba simplificată.

Un roman dur: „2084 e mai dur decât «Supunere», descriind un adevărat totalitarism religios”, spune Michel Houellebecq.     Miercuri, 22 iunie, la ora 19.00, la Librăria Humanitas Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) se desfășoară seara dedicată romanului „2084. Sfârşitul lumii” de Boualem Sansal,  distins cu Marele Premiu al Academiei Franceze în 2015. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.   Deținător al unui număr impresionant de premii literare, atât franceze, cât și internaționale, scriitorul algerian Boualem Sansal este, în mod cert, una dintre vocile majore ale literaturii contemporane. Romanul său „2084. Sfârșitul lumii”, tradus în 25 de țări, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze în 2015 și a fost desemnat drept cea mai bună carte a anului de revista Lire.

„Fabulă, parabolă, pamflet, roman total al unei dictaturi fără Istorie, 2084 își înmărmurește cititorii. La 66 de ani, pentru Boualem Sansal a tăcea înseamnă «o formă de sinucidere». Dovada este această fabulă orwelliană și apocaliptică despre viitorul unei dictaturi religioase. [...] Bine ați venit în Abistan, imperiul cu 60 de provincii condus de profetul Abi, devotatul trimis al lui Yölah, încă de la sfârșitul marelui și sângerosului război sfânt, câștigat de adepții «unei forme grav degenerate a unei religii sclipitoare » și care a transformat «bieți credincioși inutili în glorioși și profitabili martiri». Ascultare, supunere, amnezie, supraveghere, răbdare, ignoranță, justiție expeditivă – toate acestea dau ritmul vieții de zi cu zi al locuitorilor Abistanului.“ (Marianne Payot, L’Express)

„2084, al şaptelea roman al autorului, închipuie viitorul în linia celebrului 1984 al lui George Orwell: un imperiu teocratic, Abistanul, dominat de figura lui Abi, «Trimisul» pe Pământ al unui zeu necruţător. Peste tot numai portrete ale lui Abi, peste tot supraveghetori şi controlori, săptămânal execuţii publice organizate cu mare fast. În Abistan, orice amintire a fost ştearsă şi limba simplificată. 2084 este o carte ieşită din comun, autorul îi pune în gardă pe cei care, în opinia lui, subestimează islamismul.“ (Michel Abescat, Télérama.fr)

Autorul

Boualem Sansal  s-a născut la 15 octombrie 1949 în Teniet el Had, în Algeria. A rămas orfan de tată în 1954, iar pentru trei ani a fost crescut de bunica sa. A urmat Ecole Polytechnique d’Alger, apoi a deţinut funcţia de asistent şi cercetător în cadrul aceleiaşi facultăţi. A obţinut titlul de doctor în economie. În 1996 a fost numit director general la Ministerul Industriei, însă în 2003 a fost concediat pentru că a luat poziţie critică împotriva puterii. La 50 de ani, în 1999, îi apare primul roman „Le Serment des barbares” – ecranizat de Jorge Semprún –, pentru care a fost recompensat cu Prix pour premier Roman şi Prix Tropiques. Au urmat alte romane: L’Enfant fou de l’arbre creux (2000), Dis-moi le paradis (2003), Harraga (2005), Le village de l'Allemand ou le journal des frères Schiller (2008; Grand Prix RTL-Lire, Grand Prix de la francophonie, Prix Nessim Habif – Académie royale de langue et de littérature françaises de Belgique), Rue Darwin (2011; Prix du Roman-News şi Prix du Roman Arabe – premiul în bani, finanţat de ambasadorii arabi, a fost retras deoarece a participat la Festivalul de Film de la Ierusalim). A scris, de asemenea, povestiri şi eseuri, precum şi o carte de literatură tehnică. În 2011 Boualem Sansal a primit Premiului Păcii acordat de Uniunea Librarilor Germani, iar în 2012 a făcut parte din juriul Festivalului de film de la Berlin. A primit, de asemenea, distincţia de Chevalier des Arts et des Lettres. Locuieşte în Algeria împreună cu familia, în ciuda controverselor stârnite de cărţile publicate.

Accesul la evenimentul organizat de Humanitas se face în baza unei rezervări la numărul de telefon 021.311.40.01 sau pe adresa de email  cismigiu@humanitas.ro, în limita celor 100 de locuri disponibile, până la data de 22 iunie, ora 18.30.

„2084. Sfârşitul lumii” de Boualem Sansal a fost bestseller al editurii Humanitas Fiction la Bookfest 2016.

Iată și un mic fragment. Felul în care textul „respiră” groaza, lumea descrisă de autor, necunoscută, înfiorătoare, fără speranță – pentru că numai există nici măcar un rest din lumea de altădată, zidurile care se ridică în fața fiecărei conștiințe, renunțarea, toate acestea sunt tulburătoare, răvășitoare.  

 

„În ce-l priveşte pe Duşman, acesta pur şi simplu dispăruse. Nu s-a descoperit niciodată nici o urmă a trecerii

lui prin ţară, a ticăloasei lui prezenţe pe faţa pământului. Victoria asupra acestuia a fost „totală, definitivă şi irevoca -

bilă“, conform declaraţiei oficiale. 

Yölah rezolvase situaţia, iar poporului său, mai credincios decât oricând, îi dăruise

supremaţia pe care i-o promisese încă de la începuturi. Se impusese şi o dată, fără a se şti nici cum, nici pentru ce, dată care se incrustase în minţi şi apărea pe plăcile comemorative aşezate în apropierea vestigiilor: 2084. Să fi avut vreo legătură cu războiul? Poate. Nu se preciza dacă era legată de începutul sau de sfârşitul unui anume episod al conflictului. Oamenii căutau diverse explicaţii, care mai de care mai subtile, ce aveau legătură cu sfinţenia vieţii lor. Numerologia ajunsese sport naţional, se aduna, se scădea, se multiplica, se combinau în fel şi chip cifrele 2, 0, 8 şi 4. O vreme s-a susţinut că 2084 era pur şi simplu anul naşterii lui Abi sau acela al iluminării sale prin lumina divină care îl pătrunsese pe când intra în al cincizecilea an al vieţii. Fapt este că nimeni nu se mai îndoia că Dumnezeu îi dăruise un rol nou şi unic în istoria omenirii. Pe vremea aceea, ţara, care nu avea alt nume în afară de „ţara drept-credincioşilor“, a fost botezată Abistan, un nume minunat, întrebuinţat de oficiali, de Onorabilii şi de Sectarii Dreptei Frăţii şi de agenţii Aparatului. Oamenii de rând rămăseseră la vechea denumire de „ţară a drept-credincioşilor“, aşa că în conversaţiile obişnuite, uitând de riscuri şi de pericole, o scurtau zicându-i „ţara“, „acasă“ ori „la noi“. Cam asta e mentalitatea celor de rând, nepăsătoare și prea puțin inventivă, nu văd mai departe de lungul nasului. S-ar zice că este vorba despre o formă de politeţe: altundele îşi are stăpânii lui, a-l privi înseamnă a-i viola intimitatea, a rupe un pact. Numele de abistanez, abistanezi la plural, avea ceva oficial, apăsător, care ducea cu gândul la necazuri şi la chemări la ordine, dacă nu cumva chiar în faţa justiţiei, aşa că locuitorii vorbeau despre ei înşişi zicându-şi „oameni“, convinşi că era de -ajuns pentru a se recunoaşte între ei".