"Iuliu Maniu suscita, în închisoare, acelaşi climat de nobleţe morală în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune, la acest bătrân care preferase să moară în închisoare, decât să fie Preşedintele Consiliului de Miniştri, care să gireze, el, democratul de o viaţă întreagă, un regim de sclavie. Nimeni nu l-a mai întrebat, cât a fost închis, nimeni n-a încercat să-l abată sau să-l corupă. Duşmanii săi cei mai îndârjiţi îşi dădeau seama că ar fi fost timp zadarnic pierdut. Iată un omagiu la care nici unul, absolut nici unul dintre noi nu a avut dreptul. Cine nu a fost torturat, nu a fost bătut sau şantajat? Toţi, cu excepţia lui, au fost evaluaţi de o laşitate posibilă şi, în consecinţă, supuşi verificării." (Sursa)

"Fara sa spuna "eu sunt primul". Nu spunea niciodata asa. Dar cand erau cinci, zece, o suta, sau numai doi, totdeauna se stia cine este primul. El. Asta era situatia." (Sursa) Nicolae Carandino

În privinţa lui Iuliu Maniu majoritatea istoricilor vocali şi vizibili par să fi ajuns la un consens. Tac cu toţii. Dacă totuşi amintesc de el, nu îl condamnă direct, nu îi neagă eroismul, însă din contextul în care plasează referinţele la el, reiese că acţiunile sale importante au fost zadarnice sau, dacă nu chiar trădări, măcar erori. "Ei, nu a fost nici el un sfânt" mai comentează ei, ca şi cum asta ar fi de evaluat la Iuliu Maniu.

Ceea ce a impresionat la Maniu nu a fost politica sa de partid, ci atitudinea lui faţă de ţară, statornicia cu care s-a opus corupţilor şi tiranilor, fără echivoc şi cu mijloace cinstite. E vorba de noţiuni tabu pentru postmoderni şi pentru (neo)stalinişti, cum sunt principiile morale, patriotismul, spiritul european tradiţional.

1 decembrie 1918 nu poate fi explicat fără Iuliu Maniu. Nici 23 august 1944. Nici rolul PNŢ-ului între 1944-1947, nici rezistenţa sa până în 1989 şi nici reluarea activităţii sale după 1989. Respectul imens de care s-a bucurat Iuliu Maniu e un fapt istoric important, nu un detaliu şi e motivat de poziţia sa în legătură cu orientarea geopolitică a ţării şi cu moralitatea actului politic. După ce este clar pentru toată lumea că în aceste domenii nu s-a înşelat şi nu a ezitat, şi numai după aceea, cei mai buni decât el pot dezbate şi greşelile lui.

Mărturiile şi documentele legate de perioada războiului îl indică pe Maniu ca cea mai respectată personalitate din România. A fost nevoie de manipulări îndelungate şi sistematice pentru a se acredita ideea că Antonescu ar fi fost autoritatea şi pavăza împotriva ruşilor. Nu era aşa în 1944. Realizatorii actului de la 23 august ştiau că regimul Antonescu nu era legitim şi popular, şi că mareşalul pierduse contactul cu realitatea, însă (ca şi adversarii lor nemţi, de altfel), se aşteptau totuşi la gesturi de împotrivire la decizia de ieşire din războiul alături de Axă. Astfel de gesturi nu au avut loc. Poporul şi Armata nu au rămas cu Antonescu, ci l-au urmat pe Rege şi Maniu, nu pe Antonescu. Nu s-a auzit de vreun curent popular de sprijin pentru Antonescu între 1944-1946. Nu s-a cerut eliberarea lui la vreo manifestaţie anticomunistă. Pentru că nu Antonescu, ci Maniu se împotrivise tuturor dictaturilor. Maniu era credibil şi el era privit ca apărător al intereselor ţării împotriva ocupanţilor.

După 1944, Maniu a fost exponentul eforturilor de stăvilire a agresiunii sovietice. A fost părăsit în mod josnic şi prostesc de vestici, însă nu de români. Deşi nu avea mijloace normale de acţiune politică şi nici de acces nestingherit la presă, a fost înţeles şi urmat de liderii politici naţionali (da, aceia pe care Eliade îi numea Piloţii orbi când era legionar), mitici, ţărănoi analfabeţi, puşti idealişti şi intelectuali care nu ştiau să bată un cui. Dintre ei, enorm de mulţi au devenit acei eroi ai închisorilor, pe care deştepţii de astăzi se întrec să îi relativizeze, să îi izoleze şi să îi ponegrească.

E mai uşor să simplifici şvaiţerul declarându-l o mare gaură neagră, decât să vezi că găurile au limite. E mai simplu ca toată istoria noastră să fi fost populată numai de liberschimbişti, gata de tocmeală cu orice ticălos, decât să explici cum se face că autoritatea morală a lui Iuliu Maniu nu poate fi ştirbită nici după zeci de ani de manipulări şi de violenţe extreme. Fără forţa personalităţii lui Maniu, în 1989 PNŢ-ul ar fi fost demult dispărut, cum dispăruseră partidele istorice din celelalte ţări estice. Acest partid însă, înainte să se împlinească o lună de la căderea lui Ceauşescu, avea o conducere, pusese bazele organizaţiilor din toate capitalele de judeţ şi din oraşele mari şi continua linia politică a lui Maniu, cerând democraţie tradiţională şi orientarea pro-occidentală a ţării – nu democraţie originală à la Iliescu, nici "jos-tot" ca în fanteziile de "tineri educaţi".

Alegerile din 1996 nu au fost câştigate de cei care au preluat puterea pentru performanţele lor personale, ci pentru încrederea pe care încă o inspirau cei care plătiseră preţul loialităţii faţă de Iuliu Maniu. PNŢ-ul a pierdut pariul cu istoria şi voturile alegătorilor nu în închisori şi în timpul persecuţiei, ci atunci când a corcit linia politică a lui Maniu cu sugestii de la Măgureanu, de la absolveţii şcolilor "Ştefan Gheorghiu" şi Băneasa şi de la socialiştii de brânză care credeau că sunt creştini-democraţi. Chiar şi aşa, cu toate mineriadele şi minciunile, după cum sublinia Ion Diaconescu, cei mai mari duşmani ai PNŢ-ului au fost nevoiţi să accepte orientarea ţării către NATO, UE şi democraţie mai puţin originală. Au făcut această manevră de nevoie, numai pentru că lumea se săturase de trecut, însă au rămas aceiaşi duşmani ai PNŢ-ului şi nu au părăsit modul lor de gândire şi de acţiune de totdeauna.

Dacă Maniu nu s-a înşelat în opţiunile sale esenţiale, ar trebui să existe consecinţe actuale şi astăzi. Ar trebui să ne întrebăm cum ar reacţiona el la problemele noastre de acum. Exerciţiul ar fi jenant pentru noi, nu pentru că răspunsurile sunt greu de găsit, ci pentru că mulţi nu am avea tăria morală să le dăm.

I-ar fi fost indiferent liderului ţărănist dacă Ucraina rămâne în sfera de influenţă rusă? Nu, ar fi adoptat cea mai clară poziţie de favorizare a destinului european al acestei ţări, gândindu-se că este spre binele tuturor românilor, indiferent de ce parte a graniţei se află. Nu ar cruţa revoluţia culturală impusă de la Bruxelles, însă ar rămâne acelaşi mare susţinător al unităţii statelor europene. Ar fi intransigent cu corupţii. Nu ar accepta compararea procesului lui Năstase cu procesul său, nici alăturarea penalilor de rezistenţii anticomunişti şi de victimele Holocaustului. Ar spune adevărul fără să se gândească la opinia celor de la Activewatch. Nu ar confunda maimuţăreala principiilor iudeo-creştine cu trăirea lor constantă, discretă şi efectivă. Nu s-ar compara cu alţii şi nu s-ar autoanaliza îndelung. Nu s-ar văita de complexitatea situaţiei, de prostia poporului şi de nimic altceva. Nu ar accepta să fie numit senior. (Am întâlnit multe persoane care l-au cunoscut şi care, chiar şi după zeci de ani de la moartea sa, se refereau la el numai cu formula "Domnul Maniu", însă nu am auzit pe nimeni să îi atribuie titluri senioriale.)

Cei care vorbesc despre România fără Iuliu Maniu nu sunt raţionali şi cinstiţi. După cum nu sunt raţionali şi cinstiţi nici dacă vorbesc despre el, dar neglijează cele mai importante opţiuni morale şi politice ale sale. Aici e vorba de nesocotirea legăturii dintre raţiune şi morală în munca istoricilor, în lectura evenimentelor şi în interpretările pe care le fac ei, nu de năravul românilor de a fi altfel.

Cei care comentează istoria sunt însă de foarte puţine ori şi cei care o fac. Cei care o fac sunt adevăraţii eroi, ca Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, care au fost iubiţi şi urmaţi. Deciziile lor esenţiale au fost drepte. Sunt credibili. Au plătit cu viaţa refuzul de a minţi şi jertfa lor are sens. Ei aparţin ţării şi oamenilor ei, nu comentatorilor. Sunt simboluri foarte reprezentative, nu excepţii printre români. Eroismul lor ne onorează pe toţi. Nu ne rămâne decât să ne ridicăm la înălţimea acestei demnităţi.

Mihaela Bărbuş e membră în Fundaţia Ioan Bărbuş şi scrie pe platforma În Linie Dreaptă Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:

• VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro

În fiecare zi veţi avea ocazia să vă întâlniţi, pe evz.ro, cu autori cunoscuţi care vor explica, promova şi dezbate un set de idei care poate să stea la baza unei noi viziuni pentru viitorul României. Opiniile pe care le veţi regăsi şi comenta în rubrica „VOCILE DREPTEI”, sunt menite să creeze publicului larg o imagine cât mai clară asupra prezentului, o înţelegere mai bună a trecutului şi o perspectivă pentru viitor. Urmăriţi aici TOATE editorialele şi dezbaterile din proiectul VOCILE DREPTEI!