Despre trecutul, prezentul şi viitorul unei vecinătăţi – cea a României cu Republica Moldova – s-a vorbit mult şi încâlcit. EVZ publică astăzi opinia istoricului basarabean Igor Caşu, într-un interviu-eveniment care inventariază filmul revoltei de la Chişinău, prăpastia generaţională de peste Prut, “încremenirea” Moldovei, “feţele” lui Voronin, dar mai ales vina tragică de a fi român în Basarabia.

Aproape trei săptămâni de la revolta anticomunistă din Chişinău. Săptămâni în care piesele unui imens puzzle s-au amestecat, construind şi demontând scenarii, spulberând speranţe şi aducând, în final, o pacificare superficială. Dacă în Republica Moldova, aparent, s-a aşternut tăcerea, pe linia Chişinău-Bucureşti bruiajele sunt mai acute ca niciodată.

Igor Caşu a fost în Piaţa Marii Adunări Naţionale din capitala moldovenească, pe 7 aprilie. A văzut tensiunea erupând vulcanic, a trăit zilele de teroare ale arestărilor în masă, a privit secvenţele propagandei televizate şi a obţinut, în final, o concluzie rotundă: “Revoluţia continuă. Când se va încheia ? Depinde de noi toţi, dar mai întâi de toate de basarabeni”.

EVZ a stat de vorbă, pe larg, cu istoricul basarabean şi vă oferă astăzi poate cea mai lucidă şi completă evaluare a unor evenimente care vor scrie, peste două decenii, o pagină în manualele de istorie.

EVZ: Ce credeţi că s-a întâmplat la Chişinău? România a vorbit de “revoluţie”, Moldova a adoptat retorica “loviturii de stat”, Rusia a lansat varianta “naţionalismului românesc agresiv”, în vreme ce Uniunea Europeana a condamnat, cam cu jumătate de gură, “violenţele”. Ce putem distila, cu o minimă precizie, din acest cocktail discursiv exotic? Igor Caşu: În urma alegerilor din 5 aprilie, opinia publică democratică şi anti-comunistă de la Chişinău a fost consternată la aflarea ştirii că PCRM a acumulat, a treia oară consecutiv, majoritatea voturilor în parlament. Întrucât situaţia în ţară s-a agravat în ultimii ani, iar înainte de alegeri mai multe sondaje au indicat scăderea popularităţii partidului de guvernământ, era de aşteptat ca procentajul comuniştilor să se micşoreze faţă de scrutinele anterioare şi nicidecum să crească.

Acest fapt a determinat lumea să considere semnalele ridicate de către partidele democratice înainte de 5 aprilie despre pregătirea fraudării alegerilor ca fiind întemeiate.

În dimineaţa zilei de 6 aprilie, când rezultatele finale ale scrutinului încă nu erau cunoscute, postul de televiziune NIT, aservit comuniştilor, a transmis o oră întreagă un grupaj de melodii de ABBA, melodii alese nici pe departe întâmplător, pentru că ele aveau cuvinte cheie precum „The Winner Takes it All” şi altele de acest fel. Spun asta pentru că a existat convingerea, în rândurile comuniştilor, că ei vor lua majoritatea înaintea de anunţarea rezultatelor finale.

Săptămâni în care piesele unui imens puzzle s-au amestecat, construind şi demontând scenarii, spulberând speranţe şi aducând, în final, o pacificare superficială. Despre trecutul, prezentul şi viitorul unei vecinătăţi – cea a României cu Moldova – s-a vorbit mult şi încâlcit.

În amiaza zilei de 6 aprilie, câteva zeci de studenţi de la Universitatea de Stat din Chişinău au organizat un marş spontan prin faţa guvernului, ajungând ulterior la primărie, unde au cerut o autorizaţie pentru ziua respectivă şi au primit şi pentru ziua următoare.

Seara, s-a anunţat un miting de protest în faţa statuii lui Ştefan cel Mare, unde tinerii au aprins câte o lumânare în semn de protest că viitorul lor a fost confiscat. S-a anunţat tot atunci, seara, că urmează prelungirea protestelor a doua zi, pe 7 aprilie, la orele 10 dimineaţa, în Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Minciuna "loviturii de stat"

Zis şi făcut, numai că lucrurile au degenerat după un scenariu pe care îl cunoaştem deja, deşi rămân şi o serie de detalii pe care nu le vom cunoaşte, probabil, niciodată. În mare, este vorba de faptul că nemulţumirea reală a tinerilor faţă de rezultatele preliminare ale alegerilor a fost deturnată de Voronin şi camarila sa. Au fost provocate violenţe în care au fost implicaţi poliţişti, persoane din serviciile secrete de la Chişinău, elemente criminale eliberate recent din detenţie sau cu dosare, dar şi membri ai organizaţiei Noua Generaţie a PPCD-ului lui Iurie Roşca.

Aceste categorii de agents provocateurs se aflau mai ales în primele rânduri ale manifestanţilor paşnici din faţa clădirilor preşedinţiei şi parlamentului, ei fost cei care au încins spiritele şi au început să arunce cu pietre în trupele speciale din batalionul Scut şi în geamurile celor două edificii de stat. Deci nu a fost nici o „revoluţie”, a fost o revoltă deturnată de regim pentru a compromite manifestaţiile paşnice de protest ale celor trei partide de opoziţie – PL, PLDM şi AMN.

Nu a fost nici „lovitură de stat”, ci o înscenare care s-a pretat unei interpretări tendenţioase în mass-media controlată de comunişti şi unele mijloace de informare ruseşti, potrivit cărora ar fi fost vorba de încercarea de a înlătura prin forţă autoritatea constituţională. Nu putem încă şti în ce măsură serviciile secrete ruseşti au participat la evenimentele din 7 aprilie, dar declaraţiile ulterioare ale unor demnitari din Rusia, inclusiv ale preşedintelui Medvedev, au scos la iveală simpatia nedisimulată faţă de comuniştii moldoveni ca singuri apărători ai statalităţii moldoveneşti.

România a fost prezentată, atât de comuniştii de la Chişinău, cât şi de publicaţii importante de la Moscova ca principal organizator al „loviturii de stat”. Se ştie însă că probele prezentate în susţinerea acestei învinuiri grave la adresa României sunt de fapt nişte minciuni sfruntate. UE deocamdată a reacţionat doar la nivelul declaraţiilor, dar sperăm ca anumite acţiuni concrete să urmeze în timpul apropiat.

“Democraţia nu înseamnă că poporul are întotdeauna dreptate, ci că poporul are dreptul să se înşele”. Au avut moldovenii acest drept pe 5 aprilie 2009? OSCE răspunde pozitiv, prin vocea observatorilor săi de la scrutinul parlamentar. Sunt numeroase mărturii care indica însă nereguli majore în desfăşurarea alegerilor. În Republica Moldova, o ţară care nu a ieşit din mrejele totalitare şi în care reflexele autoritare s-au manifestat frecvent în ultimii ani, democraţia este apreciată din ce în ce mai mult de tineri, cei care au cunoscut acest sistem politic în urma experienţei lor occidentale sau a studiilor obţinute la instituţii de frunte din România şi Chişinău.

În ceea ce priveşte însă scrutinul din 5 aprilie, el nu fost nici pe departe unul cinstit şi corect, pornind de la felul în care a decurs campania electorală şi ajungând la modul în care au fost organizate alegerile în ziua respectivă. Anterior lui 5 aprilie, alegătorii nu au avut acces liber la informaţie, în condiţiile în care postul de televiziune cu cea mai largă audienţă şi acoperire – Moldova 1, formal o companie publică – a fost la cheremul comuniştilor. Despre impactul acestei televiziuni în rândurile opiniei publice, mai ales de la sate, se pot invoca mai multe exemple.

Unul dintre cele mai grăitoare este cel al fostului premier Tarlev care la un moment dat se bucura de cea mai mare încredere în rândurile populaţiei, imediat după Vladimir Voronin. Au fost de ajuns câteva luni în care el să nu mai apară la televiziunea de stat pentru ca lumea să uite aproape complet de Tarlev. La alegeri formaţiunea acestuia a obţinut doar 3 %.

În ceea ce priveşte rolul OSCE în cadrul alegerilor, se ştie că observatorii internaţionali care au venit în Republica Moldova n-au avut posibilitatea să includă observaţiile lor critice în raportul final al organizaţiei. Cazul cel mai mediatizat în acest sens a fost cel al baronesei Emma Nicholson. Ulterior şi alţi observatori OSCE au devenit mai critici faţă de cele întâmplate pe 5 aprilie. Problema cu OSCE este că prezintă o instituţie în care Rusia are o mare influenţă şi în unele situaţii, precum alegerile din Moldova, ea a servit drept paravan al Rusiei pentru promovarea intereselor sale în regiune.

Iar poziţia Moscovei în campania electorală din Moldova a fost foarte clar exprimată prin sprijinul acordat de către Putin şi Medvedev PCRM-ului. Mai mult, chiar posturi de radio ruseşti cât se poate de liberale, precum Eho Moskvy, au făcut campanie deschisă pentru Voronin. Un detaliu care arată – a câta oară? – că atunci când e vorba de interesele Rusiei în „străinătatea apropiată”, există un consens între democraţii ruşi şi guvernarea autoritară a cuplului Putin-Medvedev.

“Cei care nu vor vota cu comuniştii merită să fie împuşcaţi” Cât de mare este în Republica Moldova prăpastia dintre cei care au votat şi cei care au ieşit în stradă? Bătrânii la urne, tinerii în stradă – de ce, până când? Există un conflict generaţional foarte pronunţat în Republica Moldova. Până acum nu demult era unul latent, dar evenimentele din ultimele săptămâni l-au făcut mai vizibil şi mai acut ca niciodată. Într-adevăr, cei bătrâni, în proporţie de 70-80 % votează din inerţie, prostie sau frică cu comuniştii. Inerţie pentru că în Moldova comunismul nu are această încărcătură negativă pe care o are în România. De ce? Pentru că ultimul deceniu de comunism în fosta RSS Moldovenească a fost unul de relativă prosperitate, în comparaţie cu cele imediat postbelice în care au avut loc deportări, foamete şi alte forme de represiune în masă.

Prin contrast, anii 1980 au fost destul de dificili pentru societatea românească, iar România a ieşit mai uşor şi mai repede din totalitarismul comunist. Mulţi basarabeni în vârstă au votat din 2001 încoace cu comuniştii şi din calculul că aceştia le plătesc pensiile –  mizerabile cum sunt, dar le plătesc la timp – şi spectrul sfârşitului anilor 1990, când acestea nu se achitau cu lunile sau chiar cu anii, planează încă asupra acestei categorii sociale. Mulţi nu s-au debarasat de frica inoculată de comunismul sovietic.

Nu întâmplător unul din liderii cei mai siniştri ai PCRM, Stepaniuk, n-a ezitat să profereze ameninţări în cadrul întâlnirilor cu electoratul din martie 2009, declarând că cei care nu vor vota cu comuniştii merită să fie împuşcaţi. Ameninţări similare a făcut însuşi Vladimir Voronin, marasmaticul lider comunist, în timpul unei vizite din primăvara aceasta în sud, cu alegători din Găgăuzia. Tinerii însă au o altă viziune, o parte erau mici când URSS-ul s-a prăbuşit, iar alţii nu au cunoscut deloc acest „eldorado sovietic”.

Ei au studiat istoria românilor, au acces la internet, la deplasări în Occident şi România, iar pentru ei este o mare ruşine şi ofensă guvernarea de tip comunist. Tinerii votează deci cu partide de orientare democratică, pro-europeană, implicit sau explicit pro-româneşti şi anti-ruse. Problema este că dintre cei peste o jumătate de milion de cetăţeni moldoveni care lucrează în străinătate, printre care tinerii constituie majoritatea, numai 15 mii au votat la scrutinul din 5 aprilie.

Ar fi votat mult mai mulţi dacă se admitea votul electronic, dar, în condiţiile în care exprimarea votului a fost posibilă doar la misiunile diplomatice ale Republicii Moldova din străinătate şi mulţi nu sunt legalizaţi, participarea a fost una insignifiantă. Este o mare nedreptate faţă de aceşti tineri care contribuie cu circa 40 % la PIB-ul Moldovei prin banii pe care îi trimit familiilor. În anul 2008, suma totală a remitenţelor a atins cifra record de 1,2 miliarde euro, adică aproape cât întreg bugetul ţării.

Aveaţi 16-17 ani la prăbuşirea comunismelor din estul european. Douăzeci de ani mai târziu, dacă vă uitaţi la Moldova, ce vedeţi? Permiteţi-mi să-mi rezerv pretenţia de a fi vocea eventualilor cititori ai acestui interviu: pentru noi, totul pare încremenit acolo. Ce s-a întâmplat? Ar fi putut exista o alta cale? 1988-1991 a fost o perioadă în care basarabenii şi-au redescoperit la nivel de masă identitatea lor românească, am trecut atunci printr-o adevărată revoluţie, atât naţională, cât şi socială. Pentru a contracara o eventuală unire cu România, Moscova a provocat însă războiul de pe Nistru în martie 1992 şi a sprijinit mişcarea separatistă a găgăuzilor în sud. Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova, a semnat aderarea la CSI în decembrie 1991, sperând că numai astfel va fi rezolvat conflictul cu cele două enclave separatiste.

S-a înşelat însă. Acum, post-factum, a exprimat în memoriile sale publicate recent regretul cu privire la cochetarea sa cu elementele politice retrograde grupate în jurul Partidului Democrat Agrar, pro-rus şi anti-românesc, care a obţinut majoritatea la alegerile parlamentare din februarie 1994. Să ne amintim, pe de altă parte, şi de faptul că, din punctul de vedere al tranziţiei la economia de piaţă, Moldova a fost până la mijlocul anilor ‘90 un model pentru celelalte state post-sovietice, cu excepţia ţărilor baltice.

Situaţia s-a agravat în urma crizei economice din Rusia din 1998, care s-a răsfrânt destul de dramatic asupra Republicii Moldova, în condiţiile în care la acel moment depindeam de piaţa rusească în proporţie de 80 %. Criza de atunci a pregătit premisele pentru destabilizarea economiei moldoveneşti şi în consecinţă a vieţii politice, care a culminat cu victoria comuniştilor în 2001. De atunci a început numărătoare inversă pentru Moldova, dacă pot să mă exprim astfel.

Înapoi în 1989

Ca istoric, nu pot opera decât cu ceea ce s-a întâmplat, nu cu ceea ce s-ar fi întâmplat. Aş menţiona că Republica Moldova s-a îndepărtat de România şi de Occident din cauza faptului că partida naţională nu a reuşit să convingă electoratul şi nu a avut niciodată majoritatea în parlament. Mai mult, principalul partid pro-românesc din anii 1990, Frontul Popular din Moldova – ulterior Frontul Popular Creştin Democrat, apoi Partidul Popular Creştin Democrat – s-a compromis în 2005 optând pentru realegerea lui Voronin ca preşedinte.

Aici, România a făcut calcule greşite, punând miza pe Iurie Roşca, cel care a dezamăgit şi a trădat prin alianţa cu PCRM. Retrospectiv, putem să ne întrebăm de ce Moldova nu a evoluat pe un traseu similar Ţărilor Baltice, care au reuşit accederea în UE în 2004, chiar înaintea României. Un răspuns succint ar trebui să ia în calcul mai mulţi factori, cum ar fi problema identitară care a dezbinat societatea basarabeană, gradul mai ridicat de dependenţă economică a Moldovei faţă de Rusia, lipsa unui lobby în Occident care să fi promovat interesele Moldovei, dezbinarea elitelor locale şi revenirea nomenclaturii comuniste la putere în plină forţă.

În timp ce Ţările Baltice s-au îndepărtat tot mai mult de Rusia şi au condamnat trecutul sovietic ca regim de ocupaţie, Moldova s-a împotmolit în relaţia duplicitară cu moştenirea sovietică şi a bătut pasul pe loc. Aşa cum au demonstrat evenimentele din aprilie 2009, Moldova a făcut un salt înapoi în anul 1989, când decomunizarea era cuvântul la ordinea de zi, identitatea românească a basarabenilor contestată şi etichetată drept anti-statalism, represiunea împotriva celor care nu sunt de acord cu puterea – înăsprită, iar România – demonizată.

Dictatorul care îl elogiază pe Lenin

Revolta de la Chişinău a fost urmată de o adevărată contrarevoluţie a statului împotriva propriilor cetăţeni. Tineri ridicaţi direct din stradă, anchete dure, morţi suspecte. Un europarlamentar britanic cataloga scurt situaţia, în urmă cu o săptămână: Voronin ar fi, în termenii politicianului respectiv, “omul sovietic chintesenţial”. Ne explică istoria, cu adevărat, continuitatea acestui tip de mentalitate represivă? Vladimir Tismăneanu observa, într-o intervenţie recentă la Europa Liberă, că „din punctul de vedere al motivaţiilor, al nostalgiilor şi al metodelor pe care le utilizează, Partidul Comunist al Moldovei condus de Vladimir Voronin este continuatorul partidului comunist din Republica Sovietica Socialistă Moldovenească”. Sunt întru totul de acord cu această opinie. Voronin este întradevăr un om sovietic chintesenţial, pentru că este în primul rând duplicitar.

Este un comunist adevărat deoarece nu recunoaşte realitatea. Pentru Voronin, ca şi pentru bolşevici, dacă cineva se revoltă din cauza mizeriei, de vină nu este el şi regimul său, ci un duşman din exterior sau duşmanul din interior, pe post de a cincea coloană. Voronin este un bolşevic sadea întrucât el nu acceptă dialogul, el crede că deţine adevărul apriori şi nu are nevoie de comunicare. Voronin este un comunist înrăit pentru că este incorigibil, nu are remuşcări şi nu pregetă să folosească violenţa pentru a înăbuşi protestele celor care nu mai vor să trăiască într-o ţară condusă de un dictator care îl elogiază pe Lenin şi se inspiră din urmaşul fidel al acestuia, Iosif Visarionovici.

Voronin este întruchiparea perfectă a lui Homo Sovieticus deoarece îşi urăşte identitatea sa etnică. Vorbeşte mai bine în rusă decât în română şi o parte însemnată a basarabenilor în vârstă, indiferent de originea etnică, se recunosc în el: se bâlbâie încontinuu, vorbeşte atât româna, cât şi rusa cu multe greşeli şi ambele cu un accent execrabil. Pentru a-l înţelege pe Voronin, este nevoie de un exerciţiu de psihanaliză.

După reacţiile extravagante şi scandaloase pe care le are, ai impresia că Uniunea Sovietică încă există, iar el este conducătorul acesteia. Nici Putin sau Medvedev nu-şi permit să discute atât de aspru şi să critice Occidentul. Pentru Voronin, patria se întinde de la Prut la Vladivostok, de aceea integrarea europeană a Moldovei o concepe doar împreună cu Rusia.

Din alt punct de vedere, Vladimir Voronin poate fi caracterizat ca un oportunist care se foloseşte de ideologia comunistă pentru a permite fiului său, Oleg Voronin, să se îmbogăţească şi să controleze tot ce aduce profit în Republica Moldova. Voronin senior este el însuşi un milionar declarat, cu mii de acţiuni în banca condusă de fiul său, Fincombank. Paradoxal, Voronin este un comunist îmburghezit, o specie de struţo-cămilă, un tip de personaj despre care a scris atât de profetic Milovan Djilas în "The New Class".

Preşedintele moldovean acuza în termeni extrem de duri România, după stingerea demonstraţiilor din Chişinău. “Arborarea steagului românesc pe clădirea Preşedinţiei este cea mai mare umilinţă din istoria statului”, susţinea Voronin. Identitatea Republicii Moldova se poate desena doar în contrapartidă cu “sentimentul românesc”? Presupusa naţiune sovietică moldovenească, al cărei reprezentant eşuat, dar  nu mai puţin toxic, e Voronin, s-a încercat a fi construită prin demonizarea naţiunii române, considerată a fi inamicul cel mai periculos al „naţiunii moldoveneşti”. După 1944, Moscova a interzis alfabetul latin în Basarabia şi l-a introdus pe cel chirilic, a operat introducerea masivă a cuvintelor ruseşti în vocabularul „limbii moldoveneşti” tocmai pentru a crea diferenţe şi bariere artificiale faţă de România.

La prima vedere paradoxal, dar România era prezentată în perioada sovietică drept ţară „fascistă”, iar românii drept „ocupanţi”. Câteva generaţii de oameni au fost educaţi după această ideologie şi ea a prins rădăcini adânci, îndeosebi în mentalitatea minorităţilor rusofone de aici, dar şi a unui segment al etnicilor români. Nu este de mirare că, în 2009, Voronin încearcă să reînvie acest spectru al României ca ţară care abia aşteaptă momentul să recapete stăpânirea asupra Republicii Moldova.

Eram în piaţă în ziua de 7 aprilie şi aveam încă de atunci o vagă impresie că provocările violente erau un preludiu şi un semnal pentru o nouă campanie electorală. Arborarea steagului românesc – ştim acum că s-a făcut cu buna ştiinţă şi cu concursul poliţiei – a avut menirea să trezească furia în rândurile minorităţilor, dar şi a unor moldoveni cu privirile aţintite spre Kremlin, faţă de presupusa intenţie a opoziţiei de a lichida statul.

Voronin şi comuniştii, prin urmare, se erijează acum drept unici apărători ai statalităţii, iar toate partidele democratice şi anticomuniste sunt reprezentate drept „trădători”, care vor să vândă „ţara noastră suverană şi independentă” statului vecin. Acum, viitorul Moldovei depinde în mare măsură de cine va câştiga bătălia mediatică privind interpretarea evenimentelor din 7 aprilie.

Decolonizarea, în variantă de secol XXI Istoria n-a fost deloc blândă cu destinul Moldovei. Decenii de rusificare, o politică post-sovietică agresivă şi, peste toate, ignoranţa incompetentă a Bucureştiului în relaţiile sale cu Chişinăul. De ce fel de Românie ar fi avut nevoie Moldova? Ar fi incorect şi nedrept pentru mine, ca basarabean care am făcut facultatea şi doctoratul la Universitatea din Iaşi, să învinuiesc România de relaţiile dificile cu Republica Moldova de după 1991. Aş vrea însă să exprim unele doleanţe pentru viitor. În locul unor declaraţii tranşante cu privire la caracterul etnic românesc al majorităţii populaţiei moldoveneşti, care răsună des în discursul oficialilor de la Bucureşti, aş prefera ca România să acţioneze mai discret, dar mai eficient.

Este adevărat că România, ca ţară membră a UE, are dreptul de a stabili criteriile de acordare sau redobândire a cetăţeniei, dar menţionarea tranşantă a voinţei de a acorda celor patru milioane de cetăţeni moldoveni cetăţenie română este susceptibilă de intervenţia Rusiei la Bruxelles, unde Moscova are destule pârghii pentru a interveni. Din fericire, România are acum un ministru de externe foarte echilibrat, dar este nevoie ca şi alte instituţii ale statului român să adopte un comportament la fel de priceput şi coerent.

Aproape nimeni nu pronunţă numele puterii de la Chişinău fără a vedea în spate interesele Kremlinului. Cât de dependentă este Republica Moldova de Rusia? Din 2001 încoace, guvernarea comunistă de la Chişinău n-a avut o relaţie tocmai amiabilă cu Moscova, existând momente când Rusia a fost calificată, fără menajamente, drept ţară ocupantă în Transnistria. Dar s-a observat că în momente cruciale, precum alegerile din aprilie, Rusia a mizat, în lipsă de alternativă, pe acelaşi Voronin.

Retorica anti-românească a PCRM din ultimul timp este şi ea concepută să facă plăcere lui Putin şi Medvedev, care astfel pot să se erijeze şi mai apăsat ca pacificatori în Transnistria. În ceea ce priveşte dinamica relaţiilor oamenilor de rând faţă de Rusia, din ce în ce mai mulţi au înţeles în ultimii ani că Europa şi România sunt aliaţii fireşti ai Republicii Moldova. Ţara e însă dominată în continuare de mas-media rusească, mai ales la nivelul audiovizualului. Decolonizarea e mai dificilă la începutul secolului XXI, decât după cel de-al Doilea Războli Mondial.

“A fi român”, verbul interzis de peste Prut

În urmă cu trei ani, regizorul Corneliu Porumboiu lansa pe piaţă un film care “vorbea”, cu umor sarcastic, despre dilema-corolar a românilor în post-decembrism: a fost sau n-a fost revoluţie la noi? Cum s-ar putea raporta, peste 20 de ani, moldovenii la evenimentele petrecute la Chişinău, acum două săptămâni? Despre revoluţia română din decembrie 1989 nu se cunosc încă multe lucruri. S-au utilizat nenumărate expresii, precum revoluţie încâlcită (Nestor Rateş) sau revoluţie anticomunistă (Vladimir Tismăneanu). Un lucru este cert: România a repudiat atunci practica trecutului totalitar, deşi mineriadele vor arăta că unii, ca fostul preşedinte Ion Iliescu, au păstrat anumite reflexe la care nu erau gata să renunţe aşa uşor.

Peste 20 de ani, Republica Moldova va fi parte componentă a Uniunii Europene, cu sau fără Transnistria, mai degrabă fără. Cred că aprilie 2009 va merita o pagină în manualele de istorie. Aceasta s-ar numi „revolta anticomunistă, represiunea politică şi consecinţele sale pentru viitorul european al Moldovei”.

Ultimele două întrebări, poate cele mai grele. Basarabia sau Republica Moldova? Români sau moldoveni? Ambele sunt corecte. Basarabia este o denumire istorică, care evocă caracterul românesc al provinciei. Aşa cum spunea Eminescu, „a rosti numele de Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”. Republica Moldova este denumirea oficială a statului care nu include decât parţial Basarabia istorică şi totodată îl transcende prin referinţa la teritoriul de peste Nistru. Stataliştii, cum îşi spun comuniştii şi acoliţii lor, preferă folosirea exclusivă a denumirii Republica Moldova şi neagă vehement denumirea Basarabia ca una colonială, inventată de ţarism.

În ceea ce priveşte identitatea populaţiei, din punct de vedere civic, toţi sunt moldoveni, cetăţeni ai Republicii. Din punct de vedere etnic, cetăţenii moldoveni se împart în români, ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari, evrei. Din păcate, moştenirea sovietică este prezentă încă foarte acut în ceea ce-i priveşte pe etnicii români. Ca şi în perioada Uniunii Sovietice, astăzi identificarea acestora ca atare este considerată un atentat la adresa integrităţii teritoriale a ţării şi susceptibilă de marginalizare din viaţa socială sau politică, mai ales după 2001 încoace.

A te declara şi a fi român în Republica Moldova este un act care necesită un dram de spirit de revoluţionar şi anti-comunist. Revoluţia continuă. Când se va încheia ? Depinde de noi toţi, dar mai întâi de toate de basarabeni.